George Bacovia›Poezii

O femeie în doliu pe stradă, O frunză galbenă tremura după ea- Luat de-a orașului sfadă, Uitasem că toamna venea. Era mai demult o stradă, O

La toamnă, când frunza vă îngălbeni, Când pentru ftizici nu se știe ce noi surprize vor veni,- Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost

Și iar... aceeași oră de dimineață... Pe toate mocnind același secret; Un frig violet, și fața e creață- -O, cum omul a devenit

Toamna-n grădină și-acordă vioara, Strada-i pustie... Orașul plin de hambare, - De pâinea cea nouă duduie moara. O frunză s-a lăsat pe-o

Odaia mea mă înspăimântă Cu brâie negre zugrăvită- Prin noapte, toamna despletită În mii de fluiere cântă. -Odaie, plină de mistere, În

Fulgii Prin copacii goi, Tristele suspine, De omăt să toieneze Doinele în sine. Singur stau, Și fulgii, Prin copacii goi, Ca să mă

Voi bea, ce să fac? Până la analiză, mă distrez. De ce să ne temem Despre un \"aiurez\"? A, dac-ai fi de esență, Răscopt ca în repetitul

Tăcere... e toamnă în cetate... Plouă... și numai ploaia dă cuvânt- E pace de plumb, e vânt, și pe vânt Grăbite, trec frunze

Ce trist este pe lume Un cântec, Un cântec ce-l tot aud: -La muncă... În zori de primăvară Cine-a putut să-nceapă, În nopți târzii de

Să-mi cânt Cine sânt... Beat, La sfârșit de leat. Ani, ani s-au dus - Sună cântul meu, Ani, ani stau, Meditez să beu. În cazul că

Fugea vagonul Înainte. Câmpul muncii, Câmpul lumii Se smunceau Parcă-napoi. Ziua caldă Și solară Arăta frumoase flori. Noaptea, Câte-o stea

Cât sufeream Iubind Chipul tău. Și, poate, te gândeai La mine. Deși nimic... Cum larme De piano Ca ploaia, Sau violina țipând Ca pentru

Te voi aștepta, într-o zi, sau într-o noapte oarecare Pentru ca să văd dacă mai pot să am o preocupare, Voi trece iar pe lângă ape, și-n unda lor

Nu știu dacă Sunt înțelese Aceste stanțe... Dar mie-mi fac plăcere. Ele vorbesc De un suflet delicat, În goana de barbar... Și când toate, Și

Privește savant Cu inima beată De iubire Natura-i statică. Amorul renaște, Cu focul de vară, Cu diamante De iarnă. Metempsihoză, Metamorfoz

Voiesc să cred C-am trăit În lux... Ce sentiment Trist, de-acum... Vorbe, Sau versuri dramatice. O voință mai bună, - Iubite vremuri Sau vor

Azi am gândit Artă, Preocupat A compune Un interesant roman. Dar ceasul era greu... Pe urmă Toate sunt tăceri. Gândeam Artă Un

Și glasuri În văi răsunau... Bacovia Þară de încântări Și viață liniștită. Nu se discută De-al meu Și de-al tău, Þara Cu cântul

Citind ce-am publicat Cu ani în urmă: Admiratori Bârfeli Melodii duse, Trandafiri ai copilăriei. Socialism, Intimidări, Enigme de

Coboară pe noapte Tăceri de mormânt, Și jalnice șoapte Zboară pe vânt. Pustiu și de veacuri Nu ești și nu sunt. Și doarme cetatea... Nici

Un vals A plâns în depărtare... A răsunat vreodată În ore de-ntristare. Un infinit demonic Și ironii amare, Dureri ce-au răsunat În umbre

E fals de la o vreme Oricâte s-ar vorbi, Grozave iscusinți Mereu a cântări... Afară-i umed Moină, Ca și demult, mizerii...

Cu vise de mereu nuvele, În zvon de noapte orășănesc... Și ce dacă corpuri cerești se-nvârtesc Și dacă lucinde stele!... Și ce dacă veacuri

La nuit fait sa douce descente – Poésie, ou le destin – La lune monte, somnolente, – Viens, ô, viens! C’est du calme, de la