George Bacovia›Poezii

În toamna violetă, compozitori celebri Au aranjat un vast concert… Pe galbene alei, poeții triști declamă lungi poeme - E-o toamnă, ca

E-n zori, e frig de toamnă, Și cât cu ochii vezi Se-ncolăcește fumul, Și-i pâclă prin livezi. Răsună, trist, de glasuri, Câmpiile pustii,

Ningea bogat, și trist ningeal; era tîrziu Cînd m-a oprit, în drum, la geam clavirul; Și-am plîns la geam, și m-a cuprins delirul - Amar, prin

Afară ninge prăpădind, Iubita cântă la clavir, Si târgul stă întunecat, De parcă ninge-n cimitir. Iubita cântă-un mars funebru, iar eu

Aici sunt eu Un solitar, Ce-a râs amar Și-a plâns mereu. Cu-al meu aspect Făcea să mor Căci tuturor Păream suspect

Ce tristă operă cînta Fanfara militară Tîrziu, în noapte, la grădină… Și tot orașul întrista, Fanfara militară. Plîngeam, și rătăceam pe

Frunzișul acum pornit-a O leneșă, jalnică horă; Și plîng, și cu plînsul în noapte Răchita de-afară mi-e soră. S-apropie-ncet miezul nopții, Și

Ce mai este... carti de noapte Mai citesc, si-mi pare ca sunt viu- Cine iar aprinde lampa Cand e prea tarziu? Tacane un ceas pe-o

Aurora violetă Plouă rouă de culori - Venus, plină de fiori, Pare-o vie violetă. Bat la geamul tău încet, Bat cu-o roză sângeroasă - Vino,

Duduia vesnic citeste ; Stie clavirul, picteza Si nopti de-a randul vegheaza, Si poate, de-aceea slabeste. Se crede, si unii o spun Dar

În pîcla nopților de iarnă, cu hornuri ce fumează, Cînd lămpile de stradă cu miile veghează, În pîcla colorată mă duc abia simțit - Mai mult ca

Toamna sună-n geam frunze de metal, Vânt. În tăcerea grea, gând și animal Frânt. În odaie, trist sună lemnul mut: Poc. Umbre împrejur într-un

Vreodată ... Și voi lua din cer Ceea ce nu mai găsesc Prin stele, De când rătăcesc. Această gândire mai vreau Din câte-am dorit - Sau

Se-ntind bulevarde-n noapte de vară, Pe arbori, electrică lumină - La gară zvâcnește o mașină Și-n gol, tresar signale de gară. Pe cer de

Încet prin ploaia tristă Un piept curbat de tuse Cu sânge în batistă Pe după colț se duce, Încet prin ploaia tristă. Tot plumbul ud al

Eu trebuie sa beau, sa uit ceea ce nu stie nimeni Ascuns in pivnita adanca, fara a spune un cuvant Singur sa fumez acolo nestiut de nimeni Altfel,

Blestemata mai fie si toamna, Si frunza ce pica pe noi- Blestemat sa mai fie si targul Ursuz, si cu vesnice ploi... Cetate, - azilul

Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii... Se întindea noianul de unde nu mai vii; O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa - Vedeam ce nu se vede,

Ce mai este... cărți de noapte Mai citesc, și-mi pare că sunt viu - Cine iar aprinde lampa Când e prea târziu? Þăcănă un ceas pe-o

Requiem Eram să te aștept prin parc, Văzând că singurătăți pe aici m-au oprit... Dar, mereu aceleași uitări! Dar, tot aceeași poezie la

Tot mai tăcut și singur În lumea mea pustie- Și tot mai mult m-apasă O grea mizantropie. Din tot ce scriu, iubito, Reiese-atât de

Copacii albi, copacii negri Stau goi in parcul solitar. Decor de doliu funerar Copacii albi, copacii negri. In parc regretele plang

Toujours paisible et seul Dans mon monde désert Et où sans trêve la Misanthropie m’enserre, De tout ce que j’écris Résulte si bien la Même

Et de nouveau… la même heure du matin Sur tout en couvent le même secret. Un froid violet, et de bien crêpé le teint – O comme l’homme est devenu