Georg Trakl›Poezii

Elis, cînd mierla sună chemarea în pădurea cernită Va veni sfîrșitul tău. Gura ta în zadar mai soarbe izvorul albastru de munte. Uită, căci din

Stă nemișcată în marginea pădurii O neagră sălbăticiune; Și vîntul încremenește pe deal. Mierla își încetează cîntul, Odată cu ea tace și

În aer sunete înalte cântă Tristețea-ndepărtată-a zilei care Cu-arome de nebănuit ne-ncântă, Visând nicicând simțita-nfiorare. Cum

Sumbru în noapte e cântecul ploii de primăvară, Sub nori înfiorarea trandafiriilor flori de păr Nălucire a inimii, cântare și nebunie a

Noaptea-nghițise roșii chipuri Lângă zidul păros Un schelet copilăresc pipăie umbra Celui beat, râs zdrobit În vin, arzătoare

Adie-un vânt! Verzi flăcări cântă Stingându-se – și luna scaldă, Plină și mare, sala-naltă, Ce-n fast nu se mai înveșmântă. Domol surâd

Ședeam în grădină azi dimineață – Albastru-nfloriseră pomii în jur, Plin de triluri, de cântecul sturzului, pur – Și-n iarbă-mi sta umbra în

Stau toți înghesuiți pe sumbre bănci Și-și nalță stinsele priviri spre cruce. Luminile sclipesc ca-nvăluite, Ca-nvăluit și vag rănitul

Chip de animal în verde brun Mă-nbujorează, tufa arde. Și cântă-un vechi izvor departe Copilăros. Ascult acum. De mine-și râde-un stol de

Eternă rază arde roșu-ntunecat, O, inimă, ce roșie-n păcat! Fii salutată tu, Maria! Și chipul palid ți-a-nflorit, Se-aprinde trupu-ți

În treacăt am văzut cândva Un chip plin de durere grea Ce-adânc și tainic înrudit mi s-a părut, Un sol divin, tăcut – Trecând pe lângă mine,

Acum pășesc prin nalta poartă! Se sting pași tulburi pe alei Și trecătorii-n șoaptă-și poartă Cuvintele ce pier cu ei. În fața scenei

Peste ape înnoptate Îmi cânt cântecele mele Triste, ca o rană toate, Și nu-i inimă prin bezne grele Să mi le aducă iar. Numai

Blând cântă în havuz, albi nori Cu grații stau în clar albastru; Merg oameni calmi și gânditori Prin seara-albastră-n parc

Noaptea s-a deschis peste fruntea răvășită Cu stele frumoase Peste chipul împietrit de durere, O sălbăticiune devorase inima

Și intru în seară acu, Un vânt mă-nsoțește cântând: Vrăjitule de aparențe, o, tu Să simți că se luptă cu tine oricând! O, moartă iubită,

Flori roșii și albastre în grădina Surorii totu-i calm și mut Bat pașii-i albi grădina. Târziu o mierlă a tăcut Totu-n grădină-i calm și

Frate, lasă-ne-n dulcele nostru colind! Lin drumurile se întunecă, știm. Și flutură flamuri departe, sclipind, Dar, frate, lasă-ne singuri

Peste iazu-nghețat Păsările sălbatice au trecut. Tîrziu va mai sufla rece un vînt dinspre stele. Peste mormîntul nostru adîncit de

Ruina raiului creat din vise Miasme-aduce tristei inimi, ei Ce doar dezgust găsi-n delicii și se Stinge-n dureri de rând sub ochii

Când îl cuprind imagini crunt lascive În iadul voluntarelor dureri – N-a ispitit desfrâul și nici Domnul N-a chinuit vreo inimă

La patul nostru noaptea se abate. Și-un glas: Cine vă scapă de păcat? Tot tremurând de dulcea voluptate, Noi ne rugăm: Maria, dă-ne har

Se-aud în neguri păsări cum cuvântă, Copaci și ape freamătă vioi, În nori ca dorul fraged se frământă Un licăr roz. Și noaptea dă-napoi

Drum străin – noi ne scrutăm și grea De oboseală întreabă privirea: Ce-ai făcut cu viața ta? Taci! Taci! Lasă acum tânguirea! Se face în