Georg Trakl›Poezii

E-o miriște pe care cade o ploaie neagră. E-un arbore roșietic ce stă aici stingher. E-un vânt șuierător ce împrejmuie colibele pustii - Ce tristă

O, nebunia marelui oraș, cînd seara Lîngă zidul negru-ncremenesc desfigurați copaci, Prin masca de argint scrutează duhul Răului; Cu bici magnetic

Elis, când mierla cheamă în neagra pădure, Să știi că e sfârșitul tău. Buzele tale sorb răcoarea albastră a izvorului de munte. Lasă, dacă

Munți: cernire , tăcere și zăpadă. Sângerie, vânătoarea coboară în pădure; O, privirile moi ale sălbăticiunii. Liniștea mamei; sub brazi

Din nou hoinărind prin anticul parc, O, calmul florilor roșii și galbene. O, zei blajini, și voi sunteți în doliu, Și aurul de toamnă al

Seară de septembrie; mâhnite răsună chemările întunecate ale ciobanilor Prin satul învăluit în amurg; în fierărie scânteiază focul. Un cal negru se

O, noptatica zvâcnire de aripă a sufletului: Păstori, odinioară mergeam pe lângă păduri în amurg Și pline de umilință urmau sălbăticiunea roșie,

Seara, când umblăm pe cărări întunecate Ne răsar în fața palidele noastre făpturi. Când însetăm Sorbim apele albe ale iazului, Mierea tristei

Răsuflarea Neclintirii. Un chip de animal Încremenește în fața albăstrimii, a sfințeniei sale. Strașnică-i tăcerea în piatră. Masca unei păsări

Albă se făcu lângă pădure sălbateca inimă; O, întunecată spaimă A morții, astfel, aurul Muri în norul plumburiu. Seară de noiembrie. Lângă

Pași întunecați scuturau zăpada încetișor, În umbra copacului Îndrăgostiții ridică învăpăiatele pleoape. Mohorâtelor strigăte ale

Blestemate fiți voi, întunecate otrăvuri, Somn alb Această prea ciudata grădină De copaci în amurg, Plină cu șerpi, fluturi de

E o lumină, pe care vîntul a stins-o. E un vechi han, pe care un bețiv îl părăsește în după-amiază. E o vie, pe care au năpădit-o negri

Am Abend schweigt die Klage des Kuckucks im Wald. Tiefer neigt sich das Korn, der rote Mohn. Schwarzes Gewitter droht über dem Hügel. Das

Schlaf und Tod, die düstern Adler Umrauschen nachtlang dieses Haupt: Des Menschen goldnes Bildnis Verschlänge die eisige Woge Der Ewigkeit.

Die Männlein, Weiblein, traurige Gesellen, Sie streuen heute Blumen blau und rot Auf ihre Grüfte, die sich zag erhellen. Sie tun wie arme Puppen

Der Acker leuchtet weiß und kalt. Der Himmel ist einsam und ungeheuer. Dohlen kreisen über dem Weiher Und Jäger steigen nieder vom Wald. Ein

Gewaltig endet so das Jahr mit goldnem Wein und Frucht der Gärten. Rund schweigen Wälder wunderbar und sind des Einsamen Gefährten. Da sagt

Gone and passed is the gold of day, And the evening’s brown and blue: Silenced the shepherd’s tender flute And the evening’s brown and blue Gone

Es wird schon kühl, es wird schon spat, Es ist schon Herbst geworden In Schwesters Garten, still und stad; Ihr Schritt ist weiß geworden. Ein

Wenn es Abend wird, Verläßt dich leise ein blaues Antlitz. Ein kleiner Vogel singt im Tamarindenbaum. Ein sanfter Mönch Faltet die