Gabriela Melinescu›Poezii

Nu știu dacă băiatul acela visează, Ne-am fi-ntâlnit undeva într-un vis… Trenul fugea cu ploaia pe umeri, uitaseră apele zăgazul

De câte ori mi se părea c-aud cum râde cineva în întuneric, plină de frenezie mă trezeam dansând dansul meu de marionetă vie. Pentru nimeni

Bem în onoarea vervei, a vigorii planetei, în onoarea demonilor de aur, a scarabeilor, pentru deriva continentelor, pentru vulcanii care vor

Somnul vine de la un copil. Se bea, în somn, se mănâncă. Fosforul cade de pe mea într-o făptură de clopot adâncă. Pasăre ești. Fără cuvinte

Dacă ating pereții, se aprind. Cu sângele, cu sensul fericită… Există o statuie-a mea și-a ta cu inima neîmpietrită. Dar ce pustii și

Ridicare a mâinii, o, stafia unui scut, îmi cad pe piele ca niște torturi frunze dintr-un pom nevăzut. Verde elastic, îndoială până la

Cobori frumos cu bradul pe un umăr, poate din munți, pe-o vijelie cruntă… și ninge bradul peste chipul meu subțire, voalul alb de

Eu nu-i vedeam, îi auzeam râzând. Băieții fluierau frumos pe stradă. Rufe spălam în curte, sub un pom și frică îmi era c-or să mă

Credeam că sunt tânăr băiat, uitându-mă la tine, zeule tânăr, capul de sfânt atingea mâinile care-mi atârnă. Curios te pândeam, și

În încăpere liniștea e așezată în vase de lut, căni enorme cu vine albastre, stăpânul casei umblă nevăzut și aruncă câte-un fruct

Peste câmpia ninsă nimic nu exista, umblam ca în lichide orbii. Chiar fără trup, cineva se străduia să fie, când au venit deodată parcă

Va fi un viitor pasional în care tinerii se pregătesc de înnoptat. Negru profund, cărbune i metal… Viața substanțelor s-a repetat. Mă

Dintr-o dată totul a devenit atât de real, încât nu îți mai văd nici ochii, nici sprâncenele, moartea face ordine în viață. Peste pasărea cu

Strămoșii noștri trăiau în strălucire pe un pământ care nu există. Pe o iluzie ne-am petrecut copilăria. Un timp ne-am ținut strâns ca niște

Tu, minunato, mă-nsoțești mereu și negurile ochilor mi-alinți, lăsând în umbra mea înaltă îndrăgostite pietrele fierbinți. Și singură eu nu

Cel care știe limba animalelor, a lucrurilor animate și neanimate, limba celor care înțeleg și nu înțeleg a celor care văd și a celor care nu

Îmi leagăn picioarele în umbră, foarte lungi, încât m-am trezit cu o talpă în marea care-l crete, cu cealaltă în căderile de stânci

Se întoarce-n șa și spune: Eu sunt bărbatul care m-am născut și am crescut și am murit pe cal. Palid gândesc cu nostalgie la matricea

Și pierde-aș jumătatea cheie de aur vechi, de la părinți, nepăsătoare, duce-mi-s-ar cu vinul buzele fierbinți. Și iarăși doar să mi

Înnoptezi în gândul meu. Sunt a nimănui și azi. Nopți de crin și nopți de leandru… Mi-au rămas în simțuri pentru totdeauna mâinile

Împreună cu ploaia care mă desfată simt puterea armelor care mai mare este în lipsa lor. Acum pradă mă las apei. Ea smulge cu atâta

Necunoscut îmi e băiatul care este, are un vapor tras de un elefant fericit. I-aș cere hainele cu împrumut și câinii Angliei care l-au

Când încă speram iertat să fie și plonjam cu înfiorare în acest gând ca într-o apă răcoroasă deasupra căreia băteau evantaie de pene

Mirosul în mansarde vine într-un val. Întrece corpul care urcă scara. Sufletul vine înaintea caselor și mușchilor de cal și îți dilată