Alexandr Blok›Poezii

Clopotu-acela cu jale Gânduri târzii proslăvea. Zarea vedeniei tale Loc de-nchinare mi-era. Ruga străinei credințe Inima nu-mi tulbura, Nu

Avea în ea un nu știu ce, Mereu severă și semeață. Eram în stare de orice, O urmăream de la distanță. Când va ieși - precis știam - Cu

Cineva obsedant îmi stă-n cale. Alb, se uită-n al beznelor ger. Eu pășesc tulburat pe cărare, El se trage-ntr-o parte, stingher. Mă

Ce-am prorocit s-a împlinit: Încă o dată,-n fața morții, Din vrerea tainică a sorții, Se-apropie al Tău lăcaș sfințit. Și sunt nespus de

Cresc case mute-n neștire, Dar privește-n urmă acum: Unde-a fost o albă clădire, Vedea-vei un negru fum. Lucrurile locul lor și-l lasă Și

Cu-amurgul se-mpreună înaltul zid pe cer, Un geam e luminat, tăcerea-i luminoasă. La uși nu bate nimeni și beznă e pe scări Și umbre cunoscute

Ca altădată, ești departe iară, Nici cu privirea n-am cum să te-ating Tristețea mea icoană-ți n-o-nfioară Și-n suflet bucuriile se

Cuvântau fără rost, vești ciudate Așteptau spre noapte în van. Părea că nimeni n-așteaptă, Numai eu la ușă stăteam. Strigând, plângând, o

Da, ziua-ntreagă jubilează, Neostenind de-atâtă cânt, Ele victoria-și serbează Și-atât de fericite sunt! Când iarna-i peste tot

De legende, de taine, de basme. Doar Hristos Triumfal s-a ivit. Pe pustiuri și vise-n fantasme S-a vădit și furtuni a gonit. Veac de veac

Ceața o străbate iară Râsul cuiva, șoptit. Și tristețe mă-nfioară: Dinspre-azur s-a auzit! Șoapte iar, o dezmierdare Ca-ntr-un vis plin de

Dansară lângă zis o noapte, În searbăde lumini de zor. Mi se părea c-ar fi aproape Prietenul stăruitor. Părea dorința că-i

Fermecat de al dragostei foc, Singuratic, la tine-aș zbura. Tu ghicești. - Însă nu mă chema.- Sunt și eu ghicitor de noroc. Până-acum doar

Fugit din munți în codrul mare, Văd felinare-n preajma mea. Îmi bate inima mai tare - Până în zori m-or căuta. De-al bălții foc eu nu am

La serbarea primăverii Umbra dragă-o voi chema. Vino, pân' nu-s limpezi zorii, Ia cu tine ziua ta. Noua zi nu-i cea ce bate, Precum

După orașu-ntunecat Se pierde-al gheții drum. Eu, cel cu bezna-ngemănat, Pășeam încet de-acum. Urla văzduhul răscolit De-un vifor

Doi bătrâni singuratici în noapte, Prin neguri rătăcitori. Licăresc ferestre disperate Și albaștrii, limpezii zori. Dar de unde bezna cea

E asuprit, flămând poporul, Nu-i anul an, nici ziua zi. Va înflori cândva ogorul ? Poporul oare s-o trezi ? Se-aude vara șușotirea De lan

El intră cu modestie Și tăcând se mistuia. Cu o verde veselie, Insistent, un ochi râdea Sau cu tainica uimire Îi privea încremenit. El

Doar pentr-un vis ce-n zori apune, Un vis fugar, Poetul tânăr se supune Și Morții chiar. Eu nu-s așa, chiar dacă vise M-ar fermeca, Rebel,

Departe de oraș se simte primăvara. Văpaia o presimt din mers și-aștept mereu. Acolo suflă-amurgul și încrețește marea Și-această răsuflare

Feciorul cruce-și face-n prag. Feciorul-și lasă cuibul drag. Mama cântă singuratică, Bucuria-i n-avea frâu: Încărcat de glorii, poate

Deschid fereastra-n prag de dimineața, Dulceagul aer lacom respirând. Din munți coboară alburia ceață, Imașurile mele-mbrățișând. Dar

Lui S. Soloviov Ea a trecut în munți, în depărtare, Meleagul ei natal, e o vâlcea. Și voi nici cu-o privire arzătoare Nu ați ajuns