Alexandr Blok›Poezii

De trei ani poarta-i descuiată Și nu-i panopticul pustiu - În gloată hâdă, deșănțată. Grăbim... Ne-așteaptă ea-n sicriu. Nu pare vie și

Anul vechi cu el a dus Visul blând de-a fi în floare. Nu-mi aduce vreun răspuns Primăvara ce e-n zare. Anul nou pe-ascuns veni Și-a întins

Amarul l-am spart nemilos, Poveri am răpit tâlhărește. Dar, Doamne! n-ascult bucuros Cum patima altuia crește. Tot vine mereu câte-un

Amurgurile mă-ngrozesc Când vântul rece-ntruna bate, Când pași inexistenți trezesc Pe drum ecouri disperate. Precum un râu abia

Amarul meu demult îi știe: Când visele fragede-nfloreau, Tânjeau trăind ca o momâie Și albe flori mototoleau. Și-n timp ce la ospețe,

dedicat mamei mele Cu aripile-argintate, Stropi stârnind din unda clară, Peste apele-nspumate Pescărușul tânăr zboară. Crini pe apă țes

Ai trecut pe albastra cărare, Ceața-n urmă se-nvolbură, grea. Din înalt scăpărată-nserare Cu mirajul dorit m-amăgea. Peste calea-ți

Ale-amurgului umbre, să știi, Mi-amintiră răspunsul șoptit. Cred - prin ușa deschisă-n tării Va irumpe lumina murind. Precum palidul vis

Amurgul spre pământ lumine Cernea printre zăpezi subțiri, Dinspre apuse vremi senine Veneau credule amintiri Și-n urma mea cântau cu

Atunci când în amurgul vieții Voi sta în gânduri cufundat, Din amintirea tinereții Voi legăna un vis uitat, Mi-oi aminti de vreme-n

Azi ai trecut însingurată, Nu am văzut minunea Ta. Pădurea rece, crenelată Pe-al tău munte nalt sclipea. N-a vrut pădurea să-mi

Ațipești cu patimă. Nu știu Ce voci te cheamă-n depărtare. E focul stins și-i prea târziu. Ți-e stepa casă primitoare. Vezi amurginde

Lui E. Ivanov Când, pătrunzând în lumea mare, Tu cauți armonii, tânjind, Când în ungher privind tresare Ființa-ți, moartea așteptând; Când

Amurgu-acolo freamătă-n neștire, Pustia zi stingând-o-n zare lent. Cine-a trecut și-a' sufletului file Mi le-a-nsemnat c-un gând

Aceeași zarvă nesfârșită, Și zgomot în oraș, târziu, Ma duc cu inima zdrobită Prin beznă, viscol și pustiu. În minte gânduri

Acolo, -n umbra cenușie, Clipește-o candelă-n amvon. Curând privi-va noaptea vie În ochii tăi fără de somn. Vorbind de

Acolo-n stradă-o casă se-nălța Și-n întuneric conducea o scară. Fugeau lumini când ușa scârțâia, Se-nstăpânea pe urmă bezna iară. Sub firma

Tu, învingând-o greu în luptă, oare, Sărman prieten, cum arată știi Magnificu-i veșmânt de sărbătoare Și florile-i bizare,

e-o casă cu ferestre pale și-n orice seară poarta grea scrâșnește lung din balamale când intră oamenii pe ea. apoi cu drugi e ferecată și-o

E beznă nesfârșită și nu sunt zări senine, Frumos e încă cerul purtând cenușa lui. Iar cei ce în cetate cerșesc plângând o pâine Nu știu

E minunat să te trezești în zori, Vezi urme de nisip: sunt pași ușori... E minunat să-mi amintesc mereu Că ești acolo, unde sânt și

"O, voi sărmani dezmoșteniți ai soartei''... Lear Furtuna geme ne-ncetat, Și-n-geamuri bate și vuiește Și norii trec și stropii cad, Și

Atâta-i sortit să-mi rămână: În zori la fereastră să viu. Privesc: pare-un fund de fântână Ograda-n veșmânt alburiu. Ascult vorbe vechi,

Tu erai bizar-senină, Un surâs aveai, ocult. În cețoasa ta lumina Pe Hristos l-am priceput. Printre foștii nori, în zare, Siderale flăcări