Al. O. Teodoreanu (Pastorel)

Toamna a trecut Peste parcul mut. Tainicule dor, În zadar te-alint! Trandafirii mor, Visurile mint. Toamna fuge-acum, Învelită-n

O frunză uitată de toamnă Acopere-n ape o stea, Și luna, a toamnelor Doamnă, Împrăștie aur pe ea. O frunză, atîta ne lasă, Cînd trece foșnind

Oare nu-ti mai amintesti, Vorba din batrâni lasata? Din betie te trezesti, Din prostie, niciodata. Al. O. Teodoreanu-Pastorel)

În plopul meu își pune cuibul luna, Din care iese noaptea ca un corb. Și stele-i cad din aripi, dar le sorb Prin iazuri broaște, una câte

Memoriei eruditului seigneur d\'Astarac, intemeietor și incendiator al astaracienei ,,Regina bibliotecilor\", protector și cola- borator al

In urma ta... pe uliti vechi... ma strecuram... Plecau cocori... in zari de fum... se intomna... Paseam incet... paseam sfios... in urma

Era, Aminte de-ți aduci, O zi de toamnă, mohorîtă, Cu nori de plumb, pe-un cer de tuci Și pîclă - scrum trecut prin sîtă, Pe-aleele de

I Vecinul meu era bolnav, Bolnav de mult si foarte grav. Toti spun ca 1-au luat de-aici Si ca prin parc 1-au dus pe dric; - Dar asta nu-i

Nimic nu vrea ființa ta să-mi spuie: Nici rău, nici bun, nici dulce, nici amar. Și ochii tăi de mica neagră par, Împodobind orbite de

Pe visurile-mi - roșii trandafiri - Albastru flutur te-ai lăsat alene, Þi-ai lipit aripile subțiri Și, cu polenu-n finele antene, Te-ai dus să

Mormintele ne-așteaptă cu gurile căscate. Și mergem toți spre ele, pe-un drum sau pe alt drum, Cum merg hipnotizate gazelele de fum, Spre șerpi cu

Sunt ostenit de lene, de somn, de contemplare, De viață, de iubire, de vis. Sunt ostenit. Prin parcul meu de vise imens și veștejit, Tu ai trecut

Vântule, Ce-aduci cu tine O mireasmă de sulfină, De departe vii, știu bine. Te-ai oprit la ea-n grădină? Printre straturi de pansele, De

Te-ai ivit podoabă Peste vis, iris. Inima e roabă Negrului plictis. Cu desenul pur, Te-ai topit în fum. Floare de azur, Unde ești

Razele lunii, Molcom căzând, Apele mării adânci nu turbură. Sufletul meu A șoptit: Te iubesc. Dar șoaptele sufletului, Molcom căzând, Apele

-1- Vecinul meu era bolnav, Bolnav de mult și foarte grav. Toți spun că l-au luat de-aici Și că prin parc l-au dus pe

Petronius din lectică coboară, În purpură cu ciucuri auriți. E cel mai strălucit dintre Quiriți, Din câți văzuse Roma quiritară. Un murmur lung

Ca pe-o icoană binefăcătoare În mine chipul tău îl țin închis, Și visurile – floare de cais – Își cern în juru-i molcoma ninsoare. În prag

Stelele clipesc - se sting. Și pe-un nor ca un balaur, Soarele, ca un paing, Þese plasa lui de aur. Cu aripile-nstelate Noaptea, plină de

Cântat-am vinul și-l băui pre el, Și-așa, precum din flori slăvitul soare, Cules-am toată roua din pahare, Voios ca cel din urmă menestrel. Am

Înstelarea-n lac răsfrântă, printre foi de nenufar, A făcut din lac poiană, din luceferi licurici, O poiană colbăită de ninsori de chihlimbar,