Zavalic Antonia-Luiza

Îți mulțumesc mult pentru popasul luminos. Ce bine ar fi dacă toți ar putea vedea cu ochii iubirii.

Cu gratitudine imensă pentru cuvintele tale.

“Cum ar fi să vină pești, dar ei nu au mâini pentru cireșele mele
Cum ar fi să treacă acum un pește, chiar prin fereastra deschisă
Pe afară e soare, dar eu sunt singură ca ploaia
Noroc că în loc de degete am penițe care nu se lasă, din corp.”

Frumusețea luminează în interiorul frumuseții. Poemul tău e ca un soare ce trăiește în interiorul unui alt soare și nu este văzut decât cu lentile speciale.

“omul e o pasăre rinocer
tot ce are neprețuit
sigilează în măruntaie
cu săpun de pământ“

Mi-a plăcut cel mai mult. Luminez.

“că întunericul e cel mai bun loc în care se pot întîlni
“doi oameni care se țin de mînă un timp apoi fiecare
pleacă într-o altă direcție fără a ști
dacă vreodată se va face ziuă

că nu m-ai atins niciodată și eu nu am tremurat
ca un castan înflorit la adierea de seară“

“cum aș putea să trăiesc printre oameni
să nu mă vadă nimeni
cum aș putea să fiu aer și să mă-mpart tuturor
pentru că moartea mea ce mai scumpă e să aparțin numai ție”

Emilian,

poemul acesta este preferatul meu de azi, de sfârșit de zi, de toate zilele și nopțile.
E pur și simplu wow. L-aș lipi pe toate zidurile care mă căptușesc.
Recomand a se citi pe “M83 Skin of the night”. Mai demult puteam să scriu numai ascultând muzică, acum citesc și muzica începe să aprindă cuvintele.
And it’s absolute fire.

“nimic nu s-a schimbat
au pus
în urmă cu mii de ani
oasele peste ziduri casele peste oase“

De gândit, cum este acum și cum va fi totul după ce noi nu vom mai fi. Straturi de viață peste straturi de moarte și tot așa, fiecare anotimp se naște din cel ce a trecut. Și totuși parcă acum mai mult ca niciodată timpul nu mai ajunge cum trebuie pentru nimic, parcă construim frânturi și imaginea completă lipsește cu desăvârșire.

Viața de student (la cămin mai ales) e nemuritoare. Îmi aduc și eu aminte cu drag de cele vremuri, cinci ani am locuit în căminele studențești din Hașdeu (Cluj) pe atunci nici măcar nu am bănuit că trăiam cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Eram veșnic îndrăgostită de cele mai imposibile iubiri și așa am și început să scriu, pe laptopul meu într-una din camerele din căminul 14, primele poezii pe care le-am publicat pe Agonia, de atunci au trecut cincisprezece ani. A fost fain de tot, am savurat totul: orele de dans din Janis, poezia, fiecare drum cu autobuzul, seminarele cu proful meu preferat, ploile care mă prindeau fără umbrelă și-mi treceau prin haine și total freedom. Miss that time.

Mulțumesc Leo pentru că mi-ai adus aminte de vremurile bune.

Care întotdeauna strălucește cu dragoste. Întotdeauna iubirea ei este despre ceva sfânt, nepământesc.

Cu bucuria lecturii.

“mă bântuiau spaime și meri cu oasele înflorite
până la pământ
primăvara
îți număram firele de păr
albe
îmi puneai la loc firele de păr lipsă
îți întindeam pielea pe sâni
îmi puneai la loc
mâinile
făceau buzele să strălucească nesănătos
pentru bolnavii de inimă“

Deosebit de frumos. Cam așa se scrie despre dragoste cu înfiorare și adevăr.

O paralelă între lumi, între dimensiuni ce locuiesc între noi. Și poezia care trăiește atât de firesc oriunde cineva respiră.

Așa este, Gabriel.

“atunci când se rupe malul
rămâi doar cu ce ai înăuntru și cu hainele de pe tine
de aia poeții îndeasă inima pe hârtie
iar și iar
și vorbesc despre locuri în care vitrinele cu dulciuri
au uși care se deschid oricui”

Azi am citit și am rămas în cuvânt.

Frumos, luminos şi adânc.

Ilie,

îți mulțumesc pentru semnul și timpul dăruit. Apreciez enorm feedback-ul tău.

Ottilia,

mulțumesc enorm pentru cuvintele luminoase, sufletul meu este într-o continuă căutare de ceva, absoarbe întunericul și-l transformă în ceva frumos. Acest întuneric de care vorbesc și scriu este misterul care ne înconjoară sub toate formele lui: uneori dragostea (cu infinitele ei grade de imposibilitate).

Domnule Pașa,

vă mulțumesc pentru cuvintele (și lumina) dăruite. Mărturisesc că nici eu nu am văzut filmul în întregime, trebuie să-l vizionez neapărat (am vizionat doar niște scene care m-au fascinat) de aici și titlul inițial, l-am schimbat la sugestia dumneavoastră ca să fie mai mult în legătură cu mine și ceea ce am simțit când am scris textul. Aveți perfectă dreptate. Uneori am câteva ore de insomnie nocturnă și atunci scriu , în timpul zilei citesc poezia domniilor voastre iar noaptea încerc să o scriu pe a mea. Gândurile se liniștesc în frumusețea nopții și atunci e mult mai ușor să las cuvintele să vorbească despre inima mea.

Vă mulțumesc nespus tuturor,
cu necântărită prețuire.

Ce surpriză luminoasă. Îți mulțumesc pentru timpul și cuvintele dăruite.
Numele tău este deosebit de frumos, puternic și înzestrat cu mult har, capabil să câștige inima fiecărui anotimp.

Îți doresc o primăvară (și nu numai) în care numele tău să fie binecuvântat cu multă sănătate, fericire și dragoste!

Filmul de care vă spuneam este integral pe youtube, în lb. engleză.

https://m.youtube.com/watch?v=2gI7M8YWBfM&pp=ygUdbGlmZSBjaGFuZ2VzIGV2ZXJ5dGhpbmcgbW92aWU%3D

Poemul dvs. mi-a adus aminte de un film tulburător: “Life changes everything” ce prezintă povestea lui Zac Ryan, un medic-cercetător renumit care caută să descopere un tratament revoluționar pentru bolile incurabile rare. Înainte să se nască, mama lui este încurajată să facă avort (chiar de către tatăl copilului) dar ea își asumă întreaga responsabilitate și îl crește cu greu, însă când Zac este copil mama lui moare într-un accident și astfel rămâne orfan. Băiatul crește și plin de ambiție se dedică medicinei, iar la maturitate ajunge să descopere un tratament pentru bolile incurabile și salvează numeroase vieți, inclusiv pe cea a tatălui său (care l-a abandonat încă înainte de naștere), care îi devine pacient.
Tot filmul îi prezintă viața, eforturile lui de a găsi acel tratament, inclusiv puterea de a-și ierta tatăl pentru ca l-a părăsit, iar când filmul pare că are un final fericit, el spune: “numele meu ar fi trebuit să fie Zac Ryan” și după aceste cuvinte apare scris: “În memoria lui Josh “Zac Ryan” Paul, avortat în 1978”.

Lumea zilelor noastre nu înțelege și nici nu trăiește cu adevărat miracolul vieții. Este tulburător de trist când vezi câți copiii nenăscuți plătesc o vină care nu le aparține. Dacă aș putea să cer ceva pentru lumea aceasta aș cere ca toate aceste suflete nevinovate să fie salvate, dar trăim într-o lume egoistă și care nu se gândește la viața cu ochii dragostei. Iar eu nu pot decât să mă rog la infinita milă și iubire a lui Dumnezeu pentru milioanele de sufletele smulse din pântecele care ar fi trebuit să le dea dragoste.

Mulțumesc din suflet pentru cuvintele luminoase dăruite.
Stelele ard pe cer și-n sâmburii lor înmugurește poezia.

Cu gratitudine.

Leonard,

mulțumesc mult pentru încurajarea onestă, am să lucrez la acest lucru. Apreciez enorm feedback-ul tău. Așa este, cât trăim învățăm, lucrăm, ne șlefuim dar uneori avem și nevoie să fim șlefuiți de cei cu experiență. Respir lângă un poet ca lângă trunchiul unui copac, cu admirație și înfiorare. Iubesc misterul și sper ca într-o zi să pot scrie cu adevărat așa cum îmi doresc.

Emilian,

mă bucură enorm tabloul cuvintelor tale.

Cu drag și gânduri luminoase,
Antonia.

Domnule Pașa,

vă mulțumesc pentru lectură și observații, am corectat potrivit sugestiilor primite.

Iulia,

îți mulțumesc pentru cuvintele luminoase care îmi dau curaj și merinde pentru zilele fără de popas.
Îmi bucură sufletul vizitele voastre și le prețuiesc enorm. Îmi cer scuze pentru răspunsul scris cu întârziere.

Cu infinită gratitudine, amândurora.

Scrieți deosebit de frumos și de adânc. Fiecare poem cercetează misterul fără a-l altera. Cuvintele devin adevărate vitralii de la nu-ți mai poți lua ochii și nu vorbesc de ochii trupești.
Poezia dumneavoastră este de citit cu ochii ce locuiesc cu adevărat în duh.

Cu bucuria lecturii,
Antonia.

iar prietenii poeziei sunt mereu aproape.

Dorin, Otilia, Maria

vă mulțumesc pentru avalanșa de gânduri luminoase. Vă prețuiesc și vă îmbrățișez dorindu-vă o primăvară încărcată de soare, frumusețe, dragoste și bucurii!

Cu drag,
Antonia