Acasă

am sosit de curând pe meleagurile unde nu ninge niciodată ne-am înfipt rădăcini uriașe de câte ori încercăm să ne desprindem cădem sub pământ printre tuneluri zidite prin palme nu ni s-au scurs toate gândurile despre cum e posibil să te arunci în bucăți sau numai o parte să rămână aici fără ramuri doar cu numele. știi că am amețit de câte ori visam de peste poduri orașele dezgolite de suflete-pereche să ridice mâna cine crede că acasă înseamnă pretutindeni de unde ai puterea s-o iei de la capăt sau de unde ți-ai lăsat un spațiu liber pentru câteva puncte puncte aruncate parcă aiurea deasupra unor trotuare albe din foi de dictando orizontal să ne plimbăm în jurul lumii așa cum numai noi știm să ne-o imaginăm pierzându-ne în mulțimi de limbi amestecate peste culoare incolore de unde niciodată n-am mai ieșit aceiași mereu ca într-un obsedant și veșnic început. hai să ne inventăm acasă aici sau acolo unde putem să urlăm cu disperare despre noi oriunde vom simți că merită să plângi chiar și pentru o singură clipă de fericire.