Yigru Zeltil

Iată cum prinde aerul să ne spună: mai puțin e mai mult... Expresiv poem, cu mult peste ceea ce poate s-ar aștepta un cititor cu prejudecăți având în vedere titlul...

ne mai vedem,
yigru zeltil

Rezolvat-am greșelile de redactare (ce, vă asigur, nu erau intenționate).

Să ne mai vedem, cu bine

Scuze, dar așa sunt eu, cu un fetiș pentru nonsensuri... Că nu sună deloc \"fresh\" - nici nu vroiam să sun inovator, pentru că așa ceva s-a mai făcut... Eu scriu ce-mi vine în cap, și atâta tot...

...Nici eu nu m-am minunat prea tare când am citit prima dată \"Poeme alese\". Pofta a venit mâncând...

Versurile, da, seamănă cam mult cu \"Comentarii la viața cotidiană a păsărilor\" (ceea ce nu e chiar intenționat... nu la modul conștient), dar am mai făcut poeme de genul acesta. \"Avantajul vertebrelor\" era făcut din colaje...

...Aș menționa totuși că, deși așa mi se spune tot timpul, nu sunt Doamna Yigru...

...n-a fost nicidecum de a scrie ceva lizibil și/sau convingător. Când scriu un număr al revistei padăză, pur și simplu improvizez poeme, așa încât termin un număr în cam o oră și ceva. Că nu toate poemele sunt improvizate rapid, furtunos, este pentru că nici sufletul nu este static, nu rămâne permanent în registrul exuberantului...

...deh, greșelile se strecoară ușor când scrii dintr-o răsuflare, așa cum încerc să fac când scriu fiecare număr din padăză... Sau sunt oare greșeli?

Iar despre povestea cu avangardiștii, numa\' de bine. Că metoda poemelor-loterie a eșuat, într-un fel, să producă rezultate remarcabile (remarcabile după cine?) era oarecum inevitabil. Dar a avut o largă influență, chiar dacă percepută acum ca poate nebenefică...

Oaie la frigărui!

Varna e stațiunea \"nisipurilor de aur\", iar versurile sunt scrise prin asociere de idei, cu un ochi uitându-mă la \"Iarna pe uliță\", cu altul scriind, iar cu altul dând raita prin unele visuri recente și mai vechi...

...este oricum o zodie (aproape) permanentă pentru mine, așa că sunt vinovat pentru faptul de a fi diferit (\"incoerent\" ca să citez de la alte domnii), de a nu mă încadra \"în acest cadru\". Iată, am dat un răspuns (prea) concis, recomandabil ar fi pentru mine să nu mă mai implic în dezbateri atât de deșarte, care se termină de unde se pornesc și care fac tuturor mai mult rău decât bine.

Atât.

...Aș zice că piatra se simte mult mai bine când se uită la cer decât când privește noroiul în care se află...

Eu țin să cred că partea poetică pe care o etalez e poate ceva biologic... Știi, nevoia de fantezie și tot așa... De plictisul universal inerent unei perspective atât de claustrate nu trebuie să menționez... Or fi tristeți inutile și gâfâieli imagistice, dar e și ceva în a privi în urmă, nu doar în față ca oile cu ochelari... și știu bine care e sfatul măcelarilor...

Dar pur și simplu nu vreau să fiu simplu, dacă nu simt asta. Pot să fiu uneori, uneori pot scrie chiar versuri cu rimă, dar când privesc în urmă... am avut mereu gust pentru lucrurile cât de puțin absurde, obscure, bizare... un soi de escapist ca vocație... am descoperit literatura cu adevărat doar de (încă) puțină vreme - vreo doi ani -, am descoperit o parte a literaturii care în mod cert îmi plăcea mie și care mi se părea radical diferită de literatura dezgustătoare servită cu lingurița în școală... Eh, înainte de asta, abordasem literatura SF fără a fi prea satisfăcut (oricum, mi se pare literatura SF acum un mănunchi de clișee, și poate așa o să mi se pară și suprarealismul cândva), iar în scrierile lui Caragiale găsisem o resursă latentă, și tot așa am parcus încet un drum către alte curcubee...

De fapt, câteva rânduri mai înainte, vroiam doar să spun că, chiar la ora de engleză, eram obligat să fac ca temă o poezie (cu rimă! și în engleză!) și ceea ce a ieșit în plictis a fost încă de atunci cu un nerv al insolitului, dacă vreți, vă exemplific:

Your name is Pete
And you love meat...

Dar cred că iar înșir prea multe gânduri și nimeni n-o să vrea decât mai mult aer între lucruri...

Unul: Sunt convins că nimeni nu m-ar crede că nu am auzit de acea carte a lui Bădiliță (s-ar putea chiar să o caut prin librării, pare tare simpatic), dar trebuie să spun că acesta e adevărul gol-goluț, pozat sub duș de un cuțit... As for \"metaforic excesiv\", sunt într-o lume în care e \"cool\" să spargi toate oglinzile de acasă, dar te asigur (poate prea răspicat?) că nu urmez orbește \"trendurile\" poetice și că, încă de la primele mele poezii, n-am perceput lucrurile ca având o singură parte și că norii sunt îngăduiți să ia forme de continente sau de sâni...

Doi: Luați-o cum o vreți cu nonvaloarea, dar rămân la ideea că perfecțiunea e plictisitoare, mai ales unde e vorba de premeditare ies multe artificii și puțină viață de câine, or, din păcate pentru unii nu sunt romancier. Sunt poet și am datoria poate prea tranșantă uneori de a căuta poezia prin gunoaie, dar cu puțină visare ce nu se poate face din acele gunoaie... Acestea fiind zise, fiecare se descurcă pe contul lui propriu când are de-a face cu o poezie. Pe mine titlul poeziei \"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii\" mă face să mă gândesc la coji de portocale în formă sferică și la iaurt, și deja vorbim de o îmbunătățire... Și, până la urmă, nu mai vroiam niciun scop de genul să mă fac scriitor mare și tare, am început să scriu poezie pentru că simțeam nevoia și sper că mai scriu și acum din motivul ăsta, pentru că chiar vroiam să-mi exprim punctul de vedere, cum apocalipsa e ceva banal în ziua de azi și cum mă gândeam la acel chioșc de la liceu unde se vând batoane bulgărești de ceva cu fața lui Napoleon pe ambalaj și apoi fostul chioșc de lângă fosta școală, în a cărei grădină studiasem cândva un arici dormind prin tufișuri și când mă gândesc acum că atunci avem chemarea aceasta departe de gălăgia curții școlii și vroiam să fiu singur în grădină, prin iarbă, prin toate acele rochițe-ale-rândunicii care acum îmi par niște patefoane... Dar nu mai are rost să o prelungesc. Poate îmi răcesc gura de pomană și alții vor să se încălzească...

Paște fericit și la mai multe neoane!

(Nu știu cum se face mereu confuzia asta, o fi de vină tonul meu somnoros) Și doi la mână, dacă îmi trădez influențele așa de ușor, e pentru că aș avea o oarecare afinitate pentru acele idei, să nu credeți că în timp ce am scris poemul am avut vreun gând de a plagia și nu știu ce, și nu știu cum... sunt sincer cu dvs.: n-am nicio pretenție de poet nuștiucum de mare și de original etc. etc. Dacă bine, bine. Dacă nu, nu. N-am de gând să-mi schimb \"metoda de lucru\" pentru una care ar implica mult forjat în jurul textului (ceea ce deja ar însemna spontaneitate redusă) și poate și mai multe satisfacții, dar nu și pentru mine... Deja agonie suficientă că nu prea mă simt în stare să-mi duc spontaneitatea până la capăt, poate ceva în genul lipsei de încredere în avangardism pe care o avea Vinea...

Și, la urma urmei, nu oblig pe nimeni să-mi citească poeziile...

Genul acela de substituție, te asigur, nu se întâlnesc nici prima și nici ultima oară la poeții avangardei - încă Rimbaud făcuse în poezia \"Marină\" o substituție de gen, chiar una care determina o radicală confuzie între elemente - uscatul era asimilat consecvent cu marea, iar marea cu o câmpie.
În ceea ce privește răsucirea de n grade în mormânt a poeților avangardei, eu cred că, din câte știu despre poeții suprarealiști, n-aveau nicio problemă în a aborda individualismul colectiv - chiar Roll, Voronca și Sașa Pană (și poate și alții, precum Moldov sau Jacques G. Costin, la ale căror creații n-am avut acces încă) împărțeau, în jurul anului 1930, un anume stil de poem în proză, cu imagistică barocă, astfel încât scrierilor celor trei din revista \"unu\" erau destul de similare. Ce să mai spunem despre scrierile grupului Gellu Naum-Virgil Teodorescu-Gherasim Luca-Paul Păun-Dolfi Trost, foarte apropiate între ele ca stil (astfel încât criticii consideră că această etapă a creației lui Gellu Naum e prea similară cu a celorlalți suprarealiști); de altfel, însuși Gellu Naum, în \"Albul osului\" înlocuiește în aproape fiecare propoziție persoana întâi singular cu persoana întâi plural - \"Noi\" - referindu-se la el și la ceilalți suprarealiști ca la o unitate, un corp cu cinci capete...

Am ajuns poate prea analitic. Stelele au protestat de atâta croială. Pentru toți cei care au deschis gurile de foc ale criticii în comentariile poemelor mele, aș spune că punctul de vedere e cel care contează - încă o poezie suprarealistă poate fi considerată de cineva o binecuvântare și de altcineva ca un lucru neoriginal, de neglijat... N-am să spun că sunt buricul universului la originalitate. Originalitatea e ceva de greu găsit zilele acestea... contează însă tonul vocii, câmpul de vedere, lucruri care, chiar și la mulți poeți \"mari\", se capată odată cu vârsta...

Acestea fiind zise, urez la mai multă visare și mai puțin făcut pe mortul în... mormânt.

Din păcate, nu sunt Rameau (sau nepotul său propriu). Treaba voastră dacă credeți că m-am dedublat, dar, last time I checked, noi doi suntem persoane diferite...

În cazul ăsta ar fi oportun să revenim on topic...

...și capul să pleznească...

Că s-ar fi inspirat din poemul meu, destul de probabil, nici nu se mai poate pretinde de la oricine originalitate în epoca postmodernă... Mai mult decât așa-zisa plagiere (și eu când am făcut poemele din revistele padăză am introdus fragmente din realitatea apropiată (precum cotorul unei cărți \"Rapid și delicios\"), concentrat mai mult pe reproducere fidelă a fluxului informațional decât pe un onirism forțat, pe vise scoase cu cleștele), poate ar fi de reproșat \"lipsa de grație\" a pastișei, dar niciodată n-am fost un prea mare amator al pastișei (un motiv pentru care multe poeme ale lui Foarță nu sunt chiar în topul preferințelor mele), de fapt, ar fi de reproșat (în opinia mea) ancorarea în \"meandrele concretului\" social-politic (dacă are poemul de-a face cu luptele din Gaza, așa cum crede mama mea...) și lipsa de detașare față de realitatea exterioară, iar acum sun ca un profesor...

Pe Rameau sau nepotul său propiu îl admir pentru studiile sale (puține dar bune) asupra avangardei; eu știu, măcar în parte, ce poate avangarda, iar domnia sa, care - sunt ferm convins - a citit mai mult decât mine, ar găsi foarte repede idei mult mai bune decât ale mele... Rameau sau nepotul său propriu știe probabil asta chiar mai bine decât mine, dar avangarda n-a fost doar o \"mitralieră de confetti\" (cum spunea Stephan Roll în legătură cu dadaismul)... E, mai ales, o stare de spirit... În privința asta, nici eu nu pot spune că toate poeziile mele sunt reușite din unghiul meu de vedere (lui Cioran îi trebuie mai puțin ciolan)...

Meritați felicitări, d-le Felix Nicolau, pentru faptul că ați citit toată trilogia și ați mai făcut și o cronică pe deasupra. Lucru lăudabil având în vedere faptul că \"Orbitor\" nu este o carte accesibilă. Totuși, trebuie să mărturisesc că nu sunt deplin de acord cu cronica dvs. Poate că n-am dreptate (de altfel, Mircea Cărtărescu este un scriitor pe care îl admir și respect mult), dar sunt câteva lucruri pe care ar fi trebuit să le aveți în vedere (cel puțin așa consider eu) când ați realizat această cronică.

În primul rând, \"Orbitor\", ca și multe alte texte literare (post)moderne, poate avea multiple interpretări, dar, datorită felului în care este scris, poate fi înțeleasă numai dacă este citită într-un anumit fel. Chiar dvs. ați menționat că \"Orbitor\" este \"ca un arabesc ce nu poate fi cuprins integral decât din avion\". Poate că n-am înțeles bine recenzia dvs. și, deci, mă înșel, dar tot articolul pare să fie scris dintr-o perspectivă doar cu puțin deasupra solului. Într-adevăr, reușiți să aveți o perspectivă asupra romanului, știți unde să căutați citatele potrivite, dar nu reușiți să aveți acea vedere \"din avion\". Dacă mă gândesc bine, nici nu e voie să aveți o vedere \"din avion\" pentru că romanul e în așa fel făcut încât să hipnotizeze, să-și piardă cititorul în labirintul de detalii (de aici reiese foarte evident faptul că \"Orbitor\" este, într-un fel, un roman inițiatic). De altfel, însuși Cărtărescu a descris, cu altă ocazie, felul în care ar trebui citite cărțile lui: \"Omul postmodern trăiește într-un univers epidermic, în care gestul arhetipal de cunoaștere nu mai este scufundarea sub aparențe pentru căutarea profunzimii, ca în romantism și modernism, ci alunecarea pe suprafețe, mângâierea.\" Deși Cărtărescu se referea aici la literatura postmodernă în general, ce a zis se aplică cel mai bine printre postmoderniști chiar la Cărtărescu. Pentru a face o aluzie la alt pasaj din opera cărtăresciană (mai precis, \"Jurnal II\"), pot să spun că, în cazul romanului cărtărescian prin excelență (reprezentat, evident, de \"Orbitor\"), e mult mai indicat să aluneci \"pe suprafețe\" decât să examinezi metru cu metru literele de pe \"ghețarul paginii\", ca la un roman de tip \"balzacian\".

Așa cum reiese din propoziția anterioară, vreau să zic în al doilea rând că romanul cărtărescian nu este unul de factură \"balzaciană\". În paginile \"Orbitorului\" este foarte evident că romanul cărtărescian nu poate fi tratat ca un roman \"balzacian\"; altfel, în ciuda câtorva observații eventual pertinente, recenzia poate să iasă greșită din start din cauza unei persepective greșite. Într-adevăr, \"Orbitor\" are un grad de detaliu baroc (chiar \"rococo\", după cum dvs. ați spus), nu neg acest lucru. Dar, așa cum am zis și mai devreme, scopul acestor detalii este acela de a-l hipnotiza pe cititor.

În continuare ar mai fi multe de zis, dar, per ansamblu, este valabilă zicala \"fie îl iubești, fie îl urăști\". Dvs. nu trebuie să vă îngrijorați - mulți n-au reușit să capteze mesajul. În măsura în care vor exista mai mulți scriitori care să urmeze \"rețeta\" acestui roman, \"Orbitor\" va deveni o carte de cult, un simbol definitoriu al postmodernismului. Dacă nu, \"Orbitor\" va rămâne, ca și opera cărtăresciană în general, o comoară ascunsă până când autorul va muri sau se va autoexila, moment în care, cel mai probabil, ne vom da seama ce geniu am ignorat atâta vreme... Până atunci, Cărtărescu probabil că va rămâne autorul volumlui \"De ce iubim femeile\" sau, pur și simplu, al unor cărți ciudate...

Salutări din Constanța,
Selenaru Negrea

M-a atras de la bun inceput titlul neobisnuit, desi textul nu pare a fi o reteta gastronomica... In mod clar, fantomele sunt o referinta la fantomele trecutului care te bantuie in cadrul acestor senzatii nostalgice, iar \"inima la tigaie\" este o referinta subtila la emotia sfasietoare provocata de amintirile tale... Ma intriga foarte tare versurile cu acea \"ceata uleioasa\" ceea ce aduce aminte de zapada dar pare sa provina de la pasari, ceea ce poate sugera o oarecare incertitudine in suflet...

Dupa parerea mea, poezia ta exceleaza in ceea ce priveste puterea de sugestie si nu ma refer doar la imaginea aceea olfactiva... De-asemenea, este proiectata un fel de legatura subtila cu mediul inconjurator (creta-zapada; batoane cu mac-ispite; sistem circulator-sistem al echilibrului; imaginar-real) care antreneaza un efect de neverosimil credibil, de parca tatal chiar iese din ulei sa te bata...

Initial am fost intrigat de asezarea uneia din strofe (penultima) cu mult dupa ce s-a mentionat batonul cu mac, dar de fapt acest lucru sugereaza ordinea aleatorie, putin stricata a memoriei. De-asemenea, irezistibila tentatie si dorinta arzatoare sugereaza retrairea cu intensitate mare a aminitirilor.

Versurile de final, ca si cele de dinainte, sunt foarte sugestive, de data asta pentru senzatia ta actuala de deziluzie si agonie sufleteasca. Analogia de final e de-a dreptul superba, fiind poate cea mai buna parte a acestui poem superb.

In concluzie, acesta reusita poezie chiar mi-a asigurat o mare surpriza prin inovativele anologii gastronomice care ar merita sa le vad mai des prin poezii... Tine-o tot asa si vei ajunge departe.