voiculescu daniela

ce se va alege de filosofia mea? chiar nu-mi va cunoaște nimeni numenul? chiar nu-mi va înțelege nimeni visul? cum aș putea să-mi văd viața dată la câini... și să tac? ei îmi vor sânii, îmi vor

poate că eu sunt doar o etichetă, pe care scrie o unealtă... la fiecare bătaie a pendulei, care pornește în afara timpului, anapoda, ca o trenă din frunze de mandarin, flori de litchi și

mi-a ascuns cineva fericirea, într-o vitrină... nu pot să o ating! știu doar că a venit ziua să îmi simt iubirea... în tot trupul, să îl simt pe el, mereu, în cascada inimii mele! știu

run, run, run... el trece prin desiș. eu sunt paralela lui, șarpele străzii, hipnotizat de dansul frunzelor, care învârt aurul luminii de toamnă... și mă îmbăt cu sensuri din ochiul iubirii!

am recitit poemul tău. începutul și sfârșitul sunt la fel. când gândește luna... oare simți? sunt argint în ploaie, pe-o margine de dor, unde stau suspinele flăcărilor gemene, luminând urmele

trebuie să opresc balansul balanței, să nu mă mai amăgesc... să cred în roza păcii și să nu-mi înșel blândețea. trebuie să renunț la „filmul negru”, să arunc foarfeca de capete! eu vreau doar

parcă am înghițit o gorgonă, pântecul mi se otrăvește... și lacrimile mele seamănă cu evadarea șerpilor... atât de multe, năuce, de-atâta teamă! căutarea lor înnoadă infinitul într-o

face to face... patinatori pe cercuri indigo. ochi de copaci, plini de nori și raze de dor... respirându-ne, după cortina unei tăceri cu brațele rupte. numere pare de buletin așezate

în loc de apă o să beau un shake de Bluegrass, palpitant, ca un cowboy poetic. o să filosofez a festival pe strada creierului sub formă de inimă, învârtind trandafiri și aure în stil

cum se dă totul peste cap! îngerii nu au somn... răsfoiesc frânturi de spaniolă! beau șampanie și mă gândesc la George. cine credea că va accepta lecția despre chirurgia emoțională? presimțeam

nu e adevărat... prietenul meu nu a plecat, acolo, departe... și știu că nici altcineva nu acceptă asta... și îl mai strigă, Gabi! și fiecare lacrimă ce cade, încă, se face floare... de

m-am oprit să vorbesc cu Nichita... i-am dat dreptate. nu pot scăpa de singurătate! și-am vorbit prin lacrimi, și îngerii ne-au privit... ne tremurau bărbiile, necuvintele! pavam o lume cu

mi-a trecut spaima... speranțele s-au întors ca un plâns de greieri, pe mașina timpului. și plâng încet, cu ele. începe toamna, sfârșitul. vor veni îngerii, să-mi ia patinele vechi,

Doamne, de unde atâta floare? când oglinzile mi se sparg în optul stelelor de femeie care stă prea sus! și conduce doar cocori roșii și stranii cruci de poezii! mi se duce viața, mă îneacă

așa începe zâmbetul... cu suferință, cu furtună pe care nu o pricepi... cu ochi acoperiți de dor! strigând lumina speranței, semănând tot mai mult cu un chip de cântec... lăsat de Mihaela

a avut răbdare cu mine, să mă desprind... să mă uit în oglindă și să îmi aduc aminte că sunt femeie... fărâmă de lună, rotundă, magie cu ochi uranieni, spărgători de gheață! m-a învățat să

am văzut-o pe Mariana Brăescu Silvestri... plângând! dar lacrimile acelea întreceau cadranele lumii, năvăleau... căutând! alt înțeles al timpului, altă ieșire! ca și cum... acel sfârșit ar fi fost

numai tu puteai să bănuiești valsurile pe care nu le-am dansat! dorințele mele de femeie... fără destin! doar mamă, mijloc de fântână, între soare și lună... numai tu mă vei întemeia din

el a visat la sufletul unei magnolii de oțel! și mica lui bănuială, balon colorat cu roșu marțian... a vrut să zboare cât mai sus! pe vers de lună plină, verde, romantică... ochi de

timpul trece... parcă ieri spunea Rumi: „dacă am despica un fir de praf, am găsi în el un soare și planete care se rotesc în jurul lui”. lumea se încâlcește... scoțienii fabrică Tactical

pentru pagină... vei rămâne Felix. pentru sufletul meu... vei rămâne Gabi, lacrima mea. pe 2 mai 1988, când te-am cunoscut, aveam 19 ani, dar am știut că nu vei mai pleca din inima mea. și-n