Vlad Opran

Ai fost inspirată, Carmen. Nici acum nu am înțeles ce înseamnă neo-simbolismul, dar știu că acesta e stilul pe care l-ai adoptat. Te citesc cu plăcere și acum, am trecut să mă mai pun la zi cu textele tale.
Cât privește poemul de față, eu cred că dă dovadă de o sensibilitate proprie numai ție, originală, recognoscibilă dintr-o mie. Mi-a făcut o impresie plăcută îndeosebi faptul că iarna avea ochi de catifea, de ce nu de căprioară...
Una peste alta, scrii ca un adevărat agent Avon, ești un poet decent :)
Când o să ajung prin Oltenia, o să trec să-mi vopsesc pupilele-n curcubeu.

Am postat la un moment dat o poezie care în viziunea mea exprima cel mai primitiv impuls liric, și datorită unui critic înțelegător nu mi-a fost refuzată. Textul era "O, căprioară!", cu titlul desigur O căprioară. Încercam să înțeleg ce este în definitiv arta, poezia și să pornesc cumva de la zero. Cred că ceea ce definește în principal gestul artistic este capturarea propriului sine, or asta nu se face trăgând cu coada ochiului la ceilalți. În epoca de aur a poeziei, omul era liber să întrebuințeze orice mijloace considerate necesare pentru a-și zugrăvi sufletul în culorile fericirii, la fel cum în zilele noastre detectivul de exemplu, aplică cu pensula un praf fin peste amprente pentru a le releva. Nu sunt de acord cu Leonard Ancuța.

Salut din nou! Știam că o să mai trec pe aici să văd ce mai e nou, dar nu eram sigur când. Mi-a plăcut poezia, am impresia că miroase a dropsuri din alea de tuse din eucalipt, deși n-am reușit încă să înțeleg unde vrei să bați cu tiranii și cu păsările neprietenoase, oricum mă dor ochii de cât am stat cu ei fixați în monitor, și n-am avut răbdare să caut pe google toate cuvintele necunoscute pe care le-ai folosit în text. Dar mi-a făcut plăcere sesiunea, precum și felul cum ai încheiat, parafrazând parcă un pastel despre toamnă.
Nu vei mai găsi multe poezii la mine în cont, pentru că am obiceiul (deja m-am obișnuit) să-l resetez din când în când. Dar au răsărit în altă parte, cu titluri mult mai potrivite și imagini adecvate, pe pagina mea personală de web din profil.
P.S. Nu-s englez, nu știu de ce nu vor ăștia să-mi schimbe stegulețul.

Ah, cea mai frumoasă parte a textului mi s-a părut
"neliniști-
sculpturi de vânt,
vârtejuri rotite
de brațele de oțel ale unei
caracatițe solare-
oglindesc
în oglinda brixel,
siluete feminine
temătoare".
Ce poezie pentru copii?! Poate pentru kinderii superdotați din viitor.

Ai dreptate. Am fost atât de absorbit de conținut, încât am trecut complet cu vederea acest aspect. Până acum am trăit cu impresia că poezia-i uniformă, de 11 silabe.
Voi modifica prin urmare textul, în loc de ochi o să scriu priviri.
Cât despre versul alb, în fine, nu-s toți Lucian Blaga sau Dinescu (are și poezii în vers liber).

Mda, nu știu ce să zic, eu tot încerc să mă dezbar de stilul ăsta prolix în care mă exprim în limbajul de zi cu zi. În fine, îți mulțumesc pentru apreciere și suport. Încă o problemă interesantă care mă frământă este legată de preferința mea pentru poezia ri(t)mată. Practic, dacă mă pui în fața unei coli de hârtie și îmi ceri să scriu o poezie în vers alb, nu mișc un deget. Îmi vine mult mai ușor să compun o strofă clasică, rimată, decât să exprim o idee într-un cadru mai deschis, cum este cel al versului liber. Cred că-i și o chestie de mistică, căreia doar din când în când îi mai întrezăresc razele, felul în care ajung cuvintele să se ordoneze în strofă și să te exprime în același timp pe tine și mediul tău. Nu scriu permanent, doar atunci când simt că parametrii ființei mele sunt favorabili unei victorii. Nu contest, mi-ar plăcea să scriu cursiv, tot în rime, la fel cum compun unii scriitori mai talentați decât mine, și mai înfocați:). Nu știu dacă ai vreun text clasic, în rime. Mi-ar face plăcere să-l citesc.

Super tare. Parcă are inflexiuni din creațiile lui Păunescu de la Flacăra. Ba parcă mi-a adus aminte și de versurile lui Bacovia despre toamnă, cu dangăt metalic de clopote și pustiu. Oricum, Adrian Păunescu îl iubea pe maestrul Bacovia, eu mai puțin, doar anumite poezii, alese pe sprânceană. Ca de obicei, ai reușit cred să-mpuști o friptană de iepure, textul are precum siguranțele alea vechi din ceramică tensiune, vine din contradicția dintre iubire și spurcăciunea de Covid, între cei doi poli luminează girofarul ambulanței, sau al salvării, cum vrei s-o iei, doar că nu-i salvarea care vine din iubire, ci direct de la UPU. Pe asta cu alarma n-o știam, pe la noi nu s-a pomenit încă așa ceva, doar o dată, acum o lună mi-a sărit inima din loc când de la primărie a țârâit o secundă sirena aia ca o cască de hitlerist. După aceea a tăcut. Dă-o-n puii mei.

Măi, ce să spun, m-ai lăsat fără glas, aidoma peștilor. Singurele reguli de prozodie la care țin sunt numărul de silabe, care trebuie să fie același în fiecare vers, și apoi o chestie puțin mai vagă, și anume ca fiecare strofă să aibă aproximativ același ritm, dar asta n-o urmăresc cu șablonul în mână, ci după ureche, că oricum n-am reușit nici acum să înțeleg cum funcționează iambii, dactilele sau troheii. De altfel, chiar și în privința numărului de silabe am oarecari dubii, nu știu de ce mi s-a năzărit că nu-i chiar musai să nu varieze de-a lungul poeziei. La urma urmei, important e ca bucata să aibă gust. Am avut o discuție cu cineva avizat din domeniu, tocmai despre sonoritatea poeziei, și dezbătând subiectul mi-am pus și mai multe probleme. În esență, părerea mea, al cărei susținător sunt deocamdată doar eu, este că nu poți despărți sonoritatea și ritmul textului de înțelesul frazei, numai făcând abstracție de sensul profund al metaforei te poți hazarda să afirmi că textul șchioapătă. E la fel cu apa mării - la suprafață ești supus capriciilor valului, pe când înotând pe sub pelicula destul de fortuită a apei, pătrunzi în lumea tăcerii, care de fapt e mult mai interesantă și deschisă unui infinit de abordări. De aceea am afirmat în legătură cu consecvența prozodică a oricărei lucrări de artă în definitiv, că ritmul operei este dat în bună măsură de ritmul respirației martorului, or această respirație se modifică automat în funcție de capacitatea sa nu atât pulmonară, cât mai ales intelectuală, mai exact de disponibilitatea sau receptivitatea celui care citește, privește sau admiră într-un fel sau altul demersul artistic al autorului. Astfel că ritmul personal al spectatorului se suprapune sau uzurpă ritmul obiectiv sau prozaic al cuvintelor.
În altă ordine de idei, aceasta nu-i decât ultima mea poezie. Mai am încă șapte, destul de interesante și acelea, pe pagina personală din profil, și anume pe
https://sites.google.com/view/agent-ursus. Nu mă grăbesc să scot un volum, părerea mea este că oricum volumele se citesc mai greu decât postările literare individuale pe web. Și de altfel camera sufletului trebuie aerisită între două sesiuni de lucru.

Salut! În primul rând, îți mulțumesc pentru interes și aprecieri, și mă bucur că poezia ți-a ajuns la inimă. În al doilea rând, vreau să-ți mărturisesc sincer că nici n-ai idee de cât mă bucur că am scăpat o dată de ea, m-a frământat vreo trei zile non-stop. De aceea, nici prin gând nu-mi trece să mă mai ating de ea, indiferent cât de ieftin sună pe alocuri. Recunosc și eu că strofa a doua e mai aspră, dar deocamdată problema mă depășește, eu în general nu scriu cursiv, ci mai mult din burtă, ca să zic așa, prin urmare, ca să preîntâmpin eventualele opoziții, precizez că o mănușă-i totuși o mănușă, chiar dacă degetul mare, de exemplu e mai mare decât inelarul, important e să țină utilizatorului de cald, cât despre melodie, după cum se știe, frumusețea rezidă-n ochii cititorului. De ce să mint, eu însumi sunt suficient de încântat de ea, de la un jaf de sintagmă cu aere de înțelept, am ajuns la un text coerent și de ce nu, chiar așezat. Știu că nu prea am limită la scris când vine vorba de comentarii, de aceea nu-ți mai spun decât că idealul meu de melodicitate și ritm, ca să nu mai vorbesc de naturalețe, nu-l reprezintă neapărat Eminescu (nu știu sigur de ce), ci autorii de manele, nu știu de ce le refuză lumea. Apoi, nici eu n-am prea multe noțiuni de tehnică poetică, la fel ca în fotografie, cred ca o lucrare bună este într-adevăr aceea pe care o poți arăta cu mâna pe inimă unui invitat la cafea. Că tot veni vorba, poate-mi explici și mie ce înseamnă subordonare prozodică. Că în privința ideilor am văzut că n-ai formulat nici o obiecție.

Ți-am citit biografia, și înțeleg de ce textele pe care ți le-am parcurs până acum emană parcă un aer de rug funerar. M-am oprit la aceasta, pentru că vorbești despre timp, un subiect care m-a pasionat dintotdeauna. Pentru cei care suferă, într-adevăr viața pare o celulă din care nu poți evada. Și totuși, chiar dacă nu mă confrunt cu aceleași probleme, mă simt dator să evidențiez adevărul că-ți poți face totuși sejurul pământesc suportabil prin intermediul religiei, eu de exemplu l-am descoperit în ultimul timp pe Dumnezeu prin intermediul Sfintei Treimi. Mai practic și alte discipline spirituale, pentru mine scrisul reprezintă mai mult o filozofie practică. De aceea, cred că nici un scriitor contemporan profan nu-i poate egala pe autorii rugăciunilor de dimineață sau pe David, psalmistul. Nu mai vorbesc de Matei, pe care-l iubește toată lumea. Ca să nu fiu caracterizat ca Off Topic, menționez că eu nu cred că Dumnezeu a creat universul fără să lase măcar un mic orificiu prin care să mai tragi o gură de aer, ultimul tău paragraf sună desigur fals, chiar dacă reprezintă adevărul tău interior la un moment dat.

Salut! În primul rând, îți mulțumesc pentru faptul că atitudinea mea polemică nu te-a lăsat indiferent, și apoi pentru răspunsul temperat. Recunosc deschis că-mi place să dramatizez lucrurile, uneori opiniile mele capătă o notă puțin cam accentuată.
Cât despre problemele pe care le-ai ridicat, răspunsul e simplu: eu fiind prieten cu autoarea pe facebook, nu-mi vine greu să-i înfulec textele cu tot cu fulgi, fără să-mi mai bat capul cu detalii minore, am o lupă specială pentru amici. E atât de performantă, încât uneori mă mir și eu de cât de pertinente au fost interpretările mele, doar se știe că in general avem tendința să vedem numai ceea ce ne dorim, nu neapărat adevărul. I-am comentat mai multe texte, pe unele le-a șters fiindcă i s-au părut prea puerile, deși n-a avut dreptate.
De frica editorilor, o să introduc și ceva cu mai multă măduvă in comentariul meu, și anume faptul că sunt perfect de acord cu tine cât privește valoarea autenticității in literatură și nu numai, dar după cum probabil știi din experiență, sau de la Eminescu, de multe ori chiar și-o simplă propoziție hazardată capătă când zboară peste prăpastia din gura căscată a interlocutorului tău, proporții de vultur, nu că ar fi cazul lui Dino.
P.S. Cum de mi-ai citit comentariul? Te-ai întors ca in romane, la locul evenimentului

Am scris în comentariul precedent, respins ca OffTopik, despre faptul că textul tău nu reprezintă altceva decât un autoportret scris cu lacrimi, sau altfel spus o dare de seamă poetică a vârstei tale interioare. Sincer nu știu de ce mi l-au refuzat, din moment ce de la un capăt la altul al poeziei, n-ai făcut altceva decât să te încrunți, clipind ba din cauza luminii, ba de absența ei. Pe scurt, asemenea maramei sfintei Veronica, țesătura ta lirică miroase cu adevărat a lumină și a zidire proaspăt zugrăvită cu lacrimi și culori de aur. Ești frumoasă.

Cred că primăvara fiind prin excelență un anotimp al iubirii fizice, prospețimea pe care o manifestă încontinuu poezia ta nu denotă altceva decât o imaginație cu adevărat fertilă, de aceea aștept cu interes noi și noi producții lirice semnate Dinulescu Carmen.

Am scris pe undeva, în trecut, despre faptul că dorul, asemenea unei corăbii cu pânze ce împunge mai mult sau mai puțin tare-n valurile verzui ale vieții, este de fapt acela ce capătă forma sonoră a verbului, și nu rațiunea, chiar dacă despre însuși cuvântul în sine se poate afirma că are forma unei coji de nucă, cel puțin în limba noastră. Din prea-plinul sufletului grăiește gura, s-a spus deja acum două mii și ceva de ani. Prin urmare, părerea mea este că prea puțin contează armătura vasului cu care plutim pe marea din suflet, dacă-i propulsat ca o galeră de rame, sau ca un galion la fel de războinic, de vânt și de priceperea constructorilor, ori avem de-a face cu o simplă plută improvizată, aceasta de fapt fiind cea mai dramatică ipostază. Expediția Kon-Tiki, a exploratorului Thor Heyerdahl, a traversat Pacificul într-o asemenea ambarcațiune primitivă, și totuși gloria acestor navigatori a fost infinit mai mare decât aceea a unor exploratori de profesie, dotați cu echipament de ultimă generație. Nu numai că ritmul aventurii lor exterioare a fost dat de tăria lor interioară, dar dacă la un moment dat s-au mai și împotmolit, descurajat sau lăsat pe tânjală, aceasta n-a făcut decât să dea farmec poveștii lor de dragoste cu viața, făcând filmul, cartea, sau de ce nu înregistrarea eterică a evenimentului să miroasă cu adevărat a saramură, și nu a gargară actoricească, deși, după cum am văzut în filmele cu happy-end, nici acelea nu-s în întregime scutite de câteva chestii ieftine, lumea iubește de fapt mai mult știfturile, decât decorațiile pompoase. Și ce dacă poezia-i asimetrică, versurile inegale, și forma textului știrbă ca o școlăriță? De ce, patria noastră-i mai brează? Are mărul sau tufișul de pe marginea șanțului vreo formă regulată? Și totuși nimic nu se compară cu o excursie în natură, zarzărele verzi de ocazie sunt mai apetisante decât merele tratate și fără locuitori din comerț. Privighetoare sau ciocârlie, autorul textului e o ființă vie, care-și umple arca cu sentimente adevărate, nu fabrică a-priori exponate de muzeu. În concluzie, această poezie mie-mi miroase a crini și lăcrămioare, ba chiar și a melci și a urzici, că doar arta nu-i o floare de plastic, ci chiar o foaie verde smulsă din ram.
Nu știu dacă am reușit să nu fiu iar offtopic, dar așa cum comentariul precedent a fost acceptat, deși n-a intrat cu adevărat în substanța textului, cred că nici atitudinea mea nu-i chiar de frunza frăsinelului, ci, asemenea cărbunelui de tămâie, încearcă să sporească cu propria-i scânteie subiectivă, lumina caldă de pe buzele acestei plante mereu primitive, care este inspirația autentică. În fine, sper să nu mi-o ridice vreun editor ostil. Mulțumesc.

Deci invers e, cu singurătatea în viață, exact așa cum se întâmplă în poezia lui Eminescu în care codrul rămâne veștejit și amorțit, îngânându-se cu dorul. Foarte frumoase definiții, mi-am însușit mai ales ultima strofă.

Nu o să mă refer la aspectele formale ale textului, care în mod evident sunt naive, ci la câmpul ideatic pe care poezia îl acoperă și-l descoperă în același timp. Cred că dacă n-ai fi avut o înclinație spirituală pentru tragedii, în acea clipă, n-ai fi sesizat episodul cu pricina. Din câteva mișcări simple de pastă, ai reușit să redai un adevăr profund - anume că dacă nimic nu este întâmplător pe lume, aceasta e pentru că mintea noastră tinde să descopere în exterior reflexia fenomenelor sale interioare. Nu știu cât de dramatic este acest lucru, sau cât de real este acest vis proiectat pe pânzele conștiinței. Te citesc mereu cu nestinsă plăcere, chiar dacă textul este vechi de când cu nemții.

Cred că despre asta-i în realitate vorba în poezie, nu-mi dau seama ce altceva te-ar fi putut mișca din vis în realitate, sau poate invers. Eu zic că ai dreptate, deși eu nu-mi doresc în viața reală o rulotă, visul meu este să mă zgâiesc încontinuu pe fereastra unui autocar confortabil. Apoi să cobor și mai departe te las să ghicești. Sau să te ascunzi în vizuină. Sper că n-am fost din cale afară de Off-topic. Mulțumesc.

O poezie-n vers alb, care prin intermediul unei metafore, la urma urmei banale, reușește să transmită sentimentul tonic al dragostei împlinite. De ce, dacă viermii pe care-i găsești printre foile de varză când îți pregătești o salată, sunt albi, cum ai dedus că și fluturii albi din grădină se refereau tot la varză?

Am recitit poezia și da, prima impresie mi s-a confirmat, în sensul că rimează și poezia și cântecul. Mai trec să mai citesc, mă bucur că v-am descoperit. Cât despre mine, eu dintotdeauna am avut șapte ani, și noroc la cărți. Mulțumesc.
P.S. - Ca să nu fiu din nou etichetat off-topic, mărturisesc că nu prea înțeleg cum pot cobzele să acompanieze privighetorile, dar mă rog, nu cred că are foarte mare importanță, poezia în mintea mea rămâne la fel de coerentă :)

Am sesizat aluzia la Eminescu din ultima strofă, însă recunosc deschis că sensul îmi scapă, aidoma inscripțiilor egiptene înainte de Champolion. Cât despre poezia în ansamblul său, reprezintă așa cum foarte inspirat v-ați exprimat, o frumoasă țesătură de raze, rod al unui instinct poetic precis și al unei imaginații fertile. Nu știu de ce am impresia că și arahnidele au aripi în stomac. Pe mine m-a captivat. Pe curând...

Nici nu știu ce să scriu ca să nu fiu caracterizat drept Off-topic. Miroase a flori, a văzduh curat și limpede, și desigur că transmite mai mult decât lasă să se vadă, întocmai precum florile. La urma urmei, chiar ăsta-i și rostul unei poezii, nu să dea definiții sau să respecte vreun canon. Te plac.