Alaltăieriul perpetuu al morții...

Ți-am citit biografia, și înțeleg de ce textele pe care ți le-am parcurs până acum emană parcă un aer de rug funerar. M-am oprit la aceasta, pentru că vorbești despre timp, un subiect care m-a pasionat dintotdeauna. Pentru cei care suferă, într-adevăr viața pare o celulă din care nu poți evada. Și totuși, chiar dacă nu mă confrunt cu aceleași probleme, mă simt dator să evidențiez adevărul că-ți poți face totuși sejurul pământesc suportabil prin intermediul religiei, eu de exemplu l-am descoperit în ultimul timp pe Dumnezeu prin intermediul Sfintei Treimi. Mai practic și alte discipline spirituale, pentru mine scrisul reprezintă mai mult o filozofie practică. De aceea, cred că nici un scriitor contemporan profan nu-i poate egala pe autorii rugăciunilor de dimineață sau pe David, psalmistul. Nu mai vorbesc de Matei, pe care-l iubește toată lumea. Ca să nu fiu caracterizat ca Off Topic, menționez că eu nu cred că Dumnezeu a creat universul fără să lase măcar un mic orificiu prin care să mai tragi o gură de aer, ultimul tău paragraf sună desigur fals, chiar dacă reprezintă adevărul tău interior la un moment dat.

Îți mulțumesc, Vlad, pentru sinceritate și deschidere.
Viața și arta mea, sunt mult mai complicate decât puținul publicat.
Despre credință, aș prefera să nu spun mai mult decât că trecutul meu cuprinde peste două decenii de muncă pastorală și de misiune...
A spune despre versurile mele, că ”desigur sună fals”, ar necesita o siguranță a transcendenței pe care nu sunt deloc sigur că Domnia Ta o posedă.
Credința nimănui nu este îndeajuns pentru a deveni mai ”dreaptă” decât a altuia.
Până când vom vedea idolul Dagon căzând pe față în prezența Chivotului Legământului, rămânem doar cu speranța credinței.
Este tare complicat a căuta raționalul în inefabilul creației poetice.