Vlad Opran

Scuturând aripele...

La fel ca și poeziile dumneavoastră.
Cred că sunteți singurul utilizator de pe poezie.ro la care revin întotdeauna cu plăcere.
E puțin neclar textul, nu am reușit încă să percutez cum anume se pot găsi piese lipsă. Dar mă rog, face parte din farmecul dumneavoastră. Se vede că vă place (sau mă rog...) să scrieți. Simpatic.
P.S. Am meditat și cred că într-adevăr ne-am mai întâlnit, cel puțin în spațiul virtual.

Ai fost inspirată, Carmen. Nici acum nu am înțeles ce înseamnă neo-simbolismul, dar știu că acesta e stilul pe care l-ai adoptat. Te citesc cu plăcere și acum, am trecut să mă mai pun la zi cu textele tale.
Cât privește poemul de față, eu cred că dă dovadă de o sensibilitate proprie numai ție, originală, recognoscibilă dintr-o mie. Mi-a făcut o impresie plăcută îndeosebi faptul că iarna avea ochi de catifea, de ce nu de căprioară...
Una peste alta, scrii ca un adevărat agent Avon, ești un poet decent :)
Când o să ajung prin Oltenia, o să trec să-mi vopsesc pupilele-n curcubeu.

Am postat la un moment dat o poezie care în viziunea mea exprima cel mai primitiv impuls liric, și datorită unui critic înțelegător nu mi-a fost refuzată. Textul era "O, căprioară!", cu titlul desigur O căprioară. Încercam să înțeleg ce este în definitiv arta, poezia și să pornesc cumva de la zero. Cred că ceea ce definește în principal gestul artistic este capturarea propriului sine, or asta nu se face trăgând cu coada ochiului la ceilalți. În epoca de aur a poeziei, omul era liber să întrebuințeze orice mijloace considerate necesare pentru a-și zugrăvi sufletul în culorile fericirii, la fel cum în zilele noastre detectivul de exemplu, aplică cu pensula un praf fin peste amprente pentru a le releva. Nu sunt de acord cu Leonard Ancuța.

Salut din nou! Știam că o să mai trec pe aici să văd ce mai e nou, dar nu eram sigur când. Mi-a plăcut poezia, am impresia că miroase a dropsuri din alea de tuse din eucalipt, deși n-am reușit încă să înțeleg unde vrei să bați cu tiranii și cu păsările neprietenoase, oricum mă dor ochii de cât am stat cu ei fixați în monitor, și n-am avut răbdare să caut pe google toate cuvintele necunoscute pe care le-ai folosit în text. Dar mi-a făcut plăcere sesiunea, precum și felul cum ai încheiat, parafrazând parcă un pastel despre toamnă.
Nu vei mai găsi multe poezii la mine în cont, pentru că am obiceiul (deja m-am obișnuit) să-l resetez din când în când. Dar au răsărit în altă parte, cu titluri mult mai potrivite și imagini adecvate, pe pagina mea personală de web din profil.
P.S. Nu-s englez, nu știu de ce nu vor ăștia să-mi schimbe stegulețul.

Ah, cea mai frumoasă parte a textului mi s-a părut
"neliniști-
sculpturi de vânt,
vârtejuri rotite
de brațele de oțel ale unei
caracatițe solare-
oglindesc
în oglinda brixel,
siluete feminine
temătoare".
Ce poezie pentru copii?! Poate pentru kinderii superdotați din viitor.

Super tare. Parcă are inflexiuni din creațiile lui Păunescu de la Flacăra. Ba parcă mi-a adus aminte și de versurile lui Bacovia despre toamnă, cu dangăt metalic de clopote și pustiu. Oricum, Adrian Păunescu îl iubea pe maestrul Bacovia, eu mai puțin, doar anumite poezii, alese pe sprânceană. Ca de obicei, ai reușit cred să-mpuști o friptană de iepure, textul are precum siguranțele alea vechi din ceramică tensiune, vine din contradicția dintre iubire și spurcăciunea de Covid, între cei doi poli luminează girofarul ambulanței, sau al salvării, cum vrei s-o iei, doar că nu-i salvarea care vine din iubire, ci direct de la UPU. Pe asta cu alarma n-o știam, pe la noi nu s-a pomenit încă așa ceva, doar o dată, acum o lună mi-a sărit inima din loc când de la primărie a țârâit o secundă sirena aia ca o cască de hitlerist. După aceea a tăcut. Dă-o-n puii mei.

Ți-am citit biografia, și înțeleg de ce textele pe care ți le-am parcurs până acum emană parcă un aer de rug funerar. M-am oprit la aceasta, pentru că vorbești despre timp, un subiect care m-a pasionat dintotdeauna. Pentru cei care suferă, într-adevăr viața pare o celulă din care nu poți evada. Și totuși, chiar dacă nu mă confrunt cu aceleași probleme, mă simt dator să evidențiez adevărul că-ți poți face totuși sejurul pământesc suportabil prin intermediul religiei, eu de exemplu l-am descoperit în ultimul timp pe Dumnezeu prin intermediul Sfintei Treimi. Mai practic și alte discipline spirituale, pentru mine scrisul reprezintă mai mult o filozofie practică. De aceea, cred că nici un scriitor contemporan profan nu-i poate egala pe autorii rugăciunilor de dimineață sau pe David, psalmistul. Nu mai vorbesc de Matei, pe care-l iubește toată lumea. Ca să nu fiu caracterizat ca Off Topic, menționez că eu nu cred că Dumnezeu a creat universul fără să lase măcar un mic orificiu prin care să mai tragi o gură de aer, ultimul tău paragraf sună desigur fals, chiar dacă reprezintă adevărul tău interior la un moment dat.

Salut! În primul rând, îți mulțumesc pentru faptul că atitudinea mea polemică nu te-a lăsat indiferent, și apoi pentru răspunsul temperat. Recunosc deschis că-mi place să dramatizez lucrurile, uneori opiniile mele capătă o notă puțin cam accentuată.
Cât despre problemele pe care le-ai ridicat, răspunsul e simplu: eu fiind prieten cu autoarea pe facebook, nu-mi vine greu să-i înfulec textele cu tot cu fulgi, fără să-mi mai bat capul cu detalii minore, am o lupă specială pentru amici. E atât de performantă, încât uneori mă mir și eu de cât de pertinente au fost interpretările mele, doar se știe că in general avem tendința să vedem numai ceea ce ne dorim, nu neapărat adevărul. I-am comentat mai multe texte, pe unele le-a șters fiindcă i s-au părut prea puerile, deși n-a avut dreptate.
De frica editorilor, o să introduc și ceva cu mai multă măduvă in comentariul meu, și anume faptul că sunt perfect de acord cu tine cât privește valoarea autenticității in literatură și nu numai, dar după cum probabil știi din experiență, sau de la Eminescu, de multe ori chiar și-o simplă propoziție hazardată capătă când zboară peste prăpastia din gura căscată a interlocutorului tău, proporții de vultur, nu că ar fi cazul lui Dino.
P.S. Cum de mi-ai citit comentariul? Te-ai întors ca in romane, la locul evenimentului

Am scris în comentariul precedent, respins ca OffTopik, despre faptul că textul tău nu reprezintă altceva decât un autoportret scris cu lacrimi, sau altfel spus o dare de seamă poetică a vârstei tale interioare. Sincer nu știu de ce mi l-au refuzat, din moment ce de la un capăt la altul al poeziei, n-ai făcut altceva decât să te încrunți, clipind ba din cauza luminii, ba de absența ei. Pe scurt, asemenea maramei sfintei Veronica, țesătura ta lirică miroase cu adevărat a lumină și a zidire proaspăt zugrăvită cu lacrimi și culori de aur. Ești frumoasă.

Cred că primăvara fiind prin excelență un anotimp al iubirii fizice, prospețimea pe care o manifestă încontinuu poezia ta nu denotă altceva decât o imaginație cu adevărat fertilă, de aceea aștept cu interes noi și noi producții lirice semnate Dinulescu Carmen.

Am scris pe undeva, în trecut, despre faptul că dorul, asemenea unei corăbii cu pânze ce împunge mai mult sau mai puțin tare-n valurile verzui ale vieții, este de fapt acela ce capătă forma sonoră a verbului, și nu rațiunea, chiar dacă despre însuși cuvântul în sine se poate afirma că are forma unei coji de nucă, cel puțin în limba noastră. Din prea-plinul sufletului grăiește gura, s-a spus deja acum două mii și ceva de ani. Prin urmare, părerea mea este că prea puțin contează armătura vasului cu care plutim pe marea din suflet, dacă-i propulsat ca o galeră de rame, sau ca un galion la fel de războinic, de vânt și de priceperea constructorilor, ori avem de-a face cu o simplă plută improvizată, aceasta de fapt fiind cea mai dramatică ipostază. Expediția Kon-Tiki, a exploratorului Thor Heyerdahl, a traversat Pacificul într-o asemenea ambarcațiune primitivă, și totuși gloria acestor navigatori a fost infinit mai mare decât aceea a unor exploratori de profesie, dotați cu echipament de ultimă generație. Nu numai că ritmul aventurii lor exterioare a fost dat de tăria lor interioară, dar dacă la un moment dat s-au mai și împotmolit, descurajat sau lăsat pe tânjală, aceasta n-a făcut decât să dea farmec poveștii lor de dragoste cu viața, făcând filmul, cartea, sau de ce nu înregistrarea eterică a evenimentului să miroasă cu adevărat a saramură, și nu a gargară actoricească, deși, după cum am văzut în filmele cu happy-end, nici acelea nu-s în întregime scutite de câteva chestii ieftine, lumea iubește de fapt mai mult știfturile, decât decorațiile pompoase. Și ce dacă poezia-i asimetrică, versurile inegale, și forma textului știrbă ca o școlăriță? De ce, patria noastră-i mai brează? Are mărul sau tufișul de pe marginea șanțului vreo formă regulată? Și totuși nimic nu se compară cu o excursie în natură, zarzărele verzi de ocazie sunt mai apetisante decât merele tratate și fără locuitori din comerț. Privighetoare sau ciocârlie, autorul textului e o ființă vie, care-și umple arca cu sentimente adevărate, nu fabrică a-priori exponate de muzeu. În concluzie, această poezie mie-mi miroase a crini și lăcrămioare, ba chiar și a melci și a urzici, că doar arta nu-i o floare de plastic, ci chiar o foaie verde smulsă din ram.
Nu știu dacă am reușit să nu fiu iar offtopic, dar așa cum comentariul precedent a fost acceptat, deși n-a intrat cu adevărat în substanța textului, cred că nici atitudinea mea nu-i chiar de frunza frăsinelului, ci, asemenea cărbunelui de tămâie, încearcă să sporească cu propria-i scânteie subiectivă, lumina caldă de pe buzele acestei plante mereu primitive, care este inspirația autentică. În fine, sper să nu mi-o ridice vreun editor ostil. Mulțumesc.

Deci invers e, cu singurătatea în viață, exact așa cum se întâmplă în poezia lui Eminescu în care codrul rămâne veștejit și amorțit, îngânându-se cu dorul. Foarte frumoase definiții, mi-am însușit mai ales ultima strofă.

Am recitit poezia și da, prima impresie mi s-a confirmat, în sensul că rimează și poezia și cântecul. Mai trec să mai citesc, mă bucur că v-am descoperit. Cât despre mine, eu dintotdeauna am avut șapte ani, și noroc la cărți. Mulțumesc.
P.S. - Ca să nu fiu din nou etichetat off-topic, mărturisesc că nu prea înțeleg cum pot cobzele să acompanieze privighetorile, dar mă rog, nu cred că are foarte mare importanță, poezia în mintea mea rămâne la fel de coerentă :)

Am sesizat aluzia la Eminescu din ultima strofă, însă recunosc deschis că sensul îmi scapă, aidoma inscripțiilor egiptene înainte de Champolion. Cât despre poezia în ansamblul său, reprezintă așa cum foarte inspirat v-ați exprimat, o frumoasă țesătură de raze, rod al unui instinct poetic precis și al unei imaginații fertile. Nu știu de ce am impresia că și arahnidele au aripi în stomac. Pe mine m-a captivat. Pe curând...

Nici nu știu ce să scriu ca să nu fiu caracterizat drept Off-topic. Miroase a flori, a văzduh curat și limpede, și desigur că transmite mai mult decât lasă să se vadă, întocmai precum florile. La urma urmei, chiar ăsta-i și rostul unei poezii, nu să dea definiții sau să respecte vreun canon. Te plac.

Nu știu alții cum sunt, dar eu unul cred că imaginea arhetipală a poetului o reprezintă tânărul Eminescu cutreierând pădurile. Lauda omului, scrisă de Nichita Stănescu, cred că nu face altceva decât să adâncească acest misterios proces care este creația poetică, pătrunzând prin intermediul rugăciunii în meditație. Din punctul meu de vedere, tot un ghiocel oferit cititorului îl constituie și acest poem stănescian, Nichita fiind de altfel cunoscut pentru predilecția sa înspre luminile reci ale imaginației. Am rezonat cu poezia, drept pentru care am ținut să amplific la rândul meu raza poetică emisă acum enșpe mii de ani de N.S., căci, în spațiul artei, întocmai ca într-o relație, cel mai frumos gest îl reprezintă poate nu să știi să dai ori să primești, ci să îmbrățișezi (n-am găsit alt cuvânt). Întocmai cum spunea odinioară regretatul Ienăchiță Văcărescu, nu mai reproduc textul, fiind îndeobște cunoscut și acceptat ca atare. Mă bucur că am unde găsi poezia lui Nichita, mărturisesc că nu o dețin în format tipărit.

Limba engleză nu-i limba mea maternă. Mulțumesc.