Era prin iulie \'96. Mă certasem cu părinții din cauza unei fete pe care eram hotărât s-o-mbrac în rochie de mireasă. Aveau și ei dreptate pentru că peste numai un an aș fi terminat
Acest text este un pamflet bla, bla, bla.... Știți voi cum stă treaba.
S-a gândit într-o zi Dumnezeu să stea de vorbă cu un muritor. De mult timp nu se mai arătase și voia să vadă cam ce probleme
Lumina curgea, cu gloduri parcă, prin storurile puțin ridicate.
Praful de pe mobila veche căpăta în lumină o aură de noblețe.
Amintindu-și de trecerea unui camion pe stradă, un pahar de cristal
De mult nu mai avusese doctorul Streașină un serviciu de gardă atât de liniștit. Numai o comă alcoolică, deci timp berechet să se gândească la viața lui. Se cam săturase. Îl bătea gândul să se
orașul trăiește un vis mort
într-o noapte sfâșiată de mărăcini
în care fiare sălbatice uită de pradă
și uită de sine luând chip de om
prea ceață ne este orașului mort
visul
și nimic nu urlă
Întrebarea, deși simplă și mai mult ca sigur pusă din curtoazie, m-a năucit.
Pe individ îl văzusem prima oară în viață de dimineață, iar la prânz el formula această banal de teribilă întrebare.
Nu
Peste sat coboară norii
Și miroase-a foc de sobă.
De sub noaptea ca o robă
Se zgâiesc la case zorii.
Ne-au murit de mult cocorii
Cum și visele muriră.
Peste câmpul alb se-nșiră
Puncte
Am mai rămas sărac de un amic,
Pe lângă alte multe sărăcii.
S-a scuturat cu frunzele din vii,
Nu a murit, dar traiul lui e mic,
Că pare-un mort ce umblă printre vii
Și nu e zi în care să nu
Adâncul se inhibă în subspecii,
Mă poartă pe cocoașa lui un val.
Am răstignit pe un coral olmecii
În dorul meu târziu, continental.
Sub unghii crește viața semi-nudă,
Mult prea sătul, cândva,
Centrul era pustiu în această perioadă. Fiind vacanță, copiii erau în tabără la Năvodari, iar institutorii plecaseră în concediu de odihnă.
Uscatu era surprins de abundența verdelui din acest
răsfirăm pe drum
umbre de gând
o negură devreme ne cuprinde
mirați spunem cuvântului
fugi
cu priviri aburite de teamă
când munții își trosnesc oasele-brad
se lasă frigul în case
și de
Foc
Viu
Omul
Numără
Vetrele arse
Uitate la răscruci de vânt
Sub cenușa-mpietrită zace nedeslușit
Secretul vieților care au fost, sunt și poate nu vor mai fi în veci
Dar cui îi pasă de
Era spre seară, iar eu mă revărsam necontenit în mine, din afară parcă, înțelegând dintr-odată ceea ce nicicând nu reușisem și chiar renunțasem să mai caut a înțelege, sătul, chiar cu lehamite-mi
Rup cuvinte... rup o dudă...
Caut sâmburele viu.
Să descânt aș vrea să știu
Zborul păsării, zăludă.
Cine poate să audă
Fuga timpului pustiu?
O secundă pot să-ți fiu
Dacă tu mi-ești oră
Era un sfârșit de noiembrie teribil de ploios.
Mă întorceam, târziu după miezul nopții, de la Hotel Sofitel, unde Bote avusese o nouă prezentare de modă, grandioasă și grandomănoasă, așa cum ne
Stau oamenii astăzi la coadă la viață.
Din porția mică mai vin să cerșească
Speranță cu gramul, e cota firească
Pe care stăpânul ne-o zvârle în față.
Stau oamenii azi în genunchi și pe coate,
Cu
să mă cațăr
pe umerii aplecați ai timpului fără
milă
să-mi înfig unghiile
în carnea lui
cu dinți de lup
tânăr să-i sfâșii pielea
arsă
de vânt
să-l privesc
adânc în ochii mirați
fără
un
Elena, fosta soție a lui Remus, stătuse zece ani în SUA, după care, fiind părăsită de iubit, își luase fata și se întorsese în România. Trecuseră mai bine de trei ani de atunci și Maria-Roberta încă
40?
Mă gândesc ce-o fi fost în capul lui Dăncuș când s-a apucat el să scrie Bărbatul la 40 de ani. De ce nu la 30? Sau la 50? Parcă 45 nu e și asta o vârstă! Și ce-o fi scris el în cartea aia?
Simțindu-se privit, David se întoarse spre bărbatul care nu-l slăbea din ochi. Se întreba ce i s-o fi năzărit de se uita așa la el, dar era încă marcat de nenorocirea pe care i-o făcuse
Se nasc în noi cascadele iubirii.
Din vârf de munte se aruncă-n hăul
Unde se luptă binele cu răul
Să spargă ochiul vid al omenirii.
Mor diminețile târziu pe Marte.
Doi ultimi albatroși își
Orbecăiam năuc pe internet.
Mă născusem cu o deficiență, cred. Nu, nu aveam chelie. Sau, cine știe, oi fi avut când am dat prima oară mâna cu lumea. Vorba vine, lumea. O lume mică, acolo, cam ce
Mă ridic din genunchi, obosit să mai plâng.
Din țărână mă smulg, las din mine cuvânt
Să mă piardă murind, eu o șoaptă să frâng
Ca un zbor liniștit, ca un nor fără vânt.
Fără glas, fără mers,
Mă făcusem vânt de seară, zurliu, încropit la repezeală, ca-ntr-o joacă, dintr-un râs șuierat de copilă și pus pe fugă de o zbatere gingașă de gene și mi s-a făcut dor, un dor nebun de
VP