Victor Potra

… un jam ar fi de luat în considerare, textele, comurile, ideile până la urmă, se completează și se contrazic surprinzător, stilurile sunt suficient de violent opuse ca să genereze armonia ideatică, nu cea superficială, a formei. Avem datorii, pe de altă parte, unul față de celălalt, și ambii față de cititori. Eu aștept greierii din flancul drept, tu aștepți (sau poate nu? căci l-ai făcut cumva…) pasul doi, în Rai. Dă un semn că jamul e ok și pentru tine.

Acesta este un strigăt care îndeamnă la revoltă, la nemulțumire. Nu poți fi mulțumit că mai este cineva nemulțumit, Emil, nu fără a te nega pe tine însuți. Ia lecțiile, digeră-le (cele care îți sunt comestibile, deci doar dacă ți se potrivesc), și fă-le ale tale! Nu putem fi o armată fără a face din mijloc un scop în sine. Haita conjucturală e maximum ce ne putem permite fără a ne nega condiția de prădători singuratici. Un exemplu de urmat, care face mai puțin zgomot decât mine, e Leonard Ancuța. Eu unul, îl urmăresc în tăcere, învățând.

Cât privește Tangerinul, întrebarea este ce și-a propus El cu mine… L-am citit azi, din nou (de fapt doar a treia oară), și iar a dat cu mine de pământ… Imaginea de crin luminos nu rimează cu violența reacției de osmoză, când ajungi la distanță moleculară de El. Poate că am să aflu în ultima scriere noemică, de ce e nemulțumit de mine Tangerinul, de ce mă violentează, și unde vrea să ajung. Deocamdată însă, categoric nu mi-e crin…

Pentru că tot suntem atât de aristocrați, și pentru că lumea nu se reduce la Imogen Heap, îmi aduc aminte de un desen animat mult-iubit de mine, „The Aristocats” (Pisicile Aristocrate). Și acolo era un personaj, Frou-Frou, coincidență sau nu, tot ierbivor. Calul! Deosebit de drăgălaș, și cu o remarcabilă capacitate de a da cu copita la nevoie, cât era el de blând altfel. Deci simpatia e reciprocă, Călin… :)

Despre licitație, un „hint”: nu e scrisă, ci vizualizată. După ce am terminat-o, a trebuit să o citesc și eu, pe alocuri mirându-mă. (re)Vezi finalul pe animație de la „The Wall” pentru a-ți face o idee despre ce am transcris, ca stil de catarsis al viziunii, și, evident, cu muzica pulsându-mi în cap.

…prețul nu e mic. Se acceptă o singură monedă, sarcedoțială: întruparea odată cu el, de ziua Frăgezimii Sale, în Muzeul Agoniilor de Primăvară. Îndată ce îl vrei, capul te vrea și el. El poate fi al tău, tu însă vrei să fii a lui?

„mu / sfârșitul luptei”, 13 iulie, răspunsul lui Noemi către Adrian Dumitru, Călin. Nu puteam să-l trec cu vederea, cu toții spuneați 25, cum ar zice dl. Gorun, și zâmbeați visători, iar eu muream de curiozitate.

Pe de altă parte, Călin, licitația nu se poartă la timpul „va fi”, ci la „va fi fost”. Nu te poți recuza din ceva ce vei fi făcut parte, cu siguranță. Întrebarea este, cu ce bucățică te vei fi ales tu? Mergând invers, pe meandrele verbului a fi, mă întreb și eu: oare nu de la tine voi fi având unghia, Călin?

Când se va întâmpla totul, se va întâmpla foarte repede, îmi spunea o posibilă iubită (eu nu am prieteni, doar posibili iubiți și iubite)... Totul, fiind trecerea la numere, înregimentarea, amânatul 1984. Contextul nici nu mai contează, între un totalitarism complet și altul sunt doar diferențe de gesturi, mâna repezită în sus, mâna dusă la piept, mâna urmărind patru puncte pe trunchi... Sunt și alții, în afara mea, care au sentimentul unei urgențe absolute, al unui final countdown, al unui deznodâmânt total, din care ne va fi, de această dată, foarte greu să ieșim, ca specie...
Poezia Claudiei îmi aduce aminte de SF-ul avertisment de bună calitate. Un fragment, dar puternic, cu toate elementele.
Spațiul privat minuscul, camera obscură, în care avem iluzia intimității, putem să fim noi, să punem nefericirea în album, să uităm de frică, să plecăm din nou în lume.
Contextul de spălare a creierelor, amintirile sunt „fezandate”, prelucrate, gata „amintite”, protejându-ne de boli rușinoase, cum ar fi rebeliunea, și apoi ne pregătim, ne pregătim să ne vânăm memoria, părinții, cărțile citite în copilărie, bunicii – Doamne, mai ales cu bunicii trebuie să fim necruțători! – și tot ce mai este altfel. În haite, și aici am viziunea hoardelor maoiste, cu cartea roșie în mână, devastând un întreg continent cultural.
Și între timp mai și trăim, organizat, nici nu avem de ales, avem bilet la circ, locul este asignat numărului nostru, un loc gol este intolerabil, este un afront, deci suntem toți prezenți, și numere, și stimați, și suntem foarte recunoscători că Cel Mai Înțelept ca noi ne iubește într-atât încât să trimită un eveniment în orașul nostru din stepă (Bărăgan, Preerie etc.), și unicul ponei din lume CH1 ne spune cât suntem de unici, în inima Celui Mai Înțelept.
Apoi ne culcăm și visăm că viața reală e doar un coșmar, ce bine că m-am trezit în visul ăsta colorat, plin de ponei cu nume fistichii, și trăim, trăim până sună deșteptarea, trezindu-ne în coșmar din nou, îți privești circumspect dimineața ca pe o Albă ca zăpada care mușcă de fiecare dată, ca o jucărie stricată, din măr, întorci privirea disperat către cel iubit-asignat, coștiincios el face exerciții de înviorare cu geamurile deschise, și te simți deodată înghițit cu totul de nisipul mișcător zilnic, oare o să-ți poți ține și astăzi respirația până diseară?
Să ne pregătim, deci...

Domnule Cozan, îmi încalc regula autoimpusă de a nu mai posta comentarii pe agonia, pentru a vă mulțumi pentru apreciere și pentru a face câteva precizări despre scrierile noemice.
Din punctul meu de vedere acestea sunt cel mai mare cadou pe care pot să-l fac agoniei, ca mulțumire pentru spațiul de creație pe care îl constituie. Textele noemice, luate individual, își pierd din savoare, probabil, în afara contextului agonic.
Pe de altă parte, sunt cumva de citit împreună. Începând cu „Tangerine”, al lui Noemi. „oda noemica” apoi, și acum, „licitația noemica”. De asemenea sunt patru texte conexe, numite în subtitlul lor Context – Ontologic, Emoțional, de Limbaj, de Ritm. Două dintre ele sunt la Atelier, ceea ce este probabil o decizie corectă a editorilor, dacă sunt judecate de sine stătător.
Mai urmează o scriere noemică (boala trilogiei, deh).
Pe de altă parte, discutând cu un regizor de teatru cu care lucrez frecvent, acesta mi-a atras atenția că ansamblul se poate constitui într-o piesă de teatru surprinzătoare, ceva de genul „journey to center of being”. Luând în calcul și „Tangerine”, ar fi patru acte… :) De văzut ce are de spus Noemi despre această idee.
Ar fi o creație unică, pentru că nu este a mea, personală (eu categoric nu o resimt ca atare), este o experiență non-exclusivă; mai toate textele „m-au scris” ele pe mine, nu eu pe ele. Deci coautor – Agonia. Și nu este un eufemism. Parte dintre comentariile la texte, mai ales cele la Tangerine, ar fi replicile „corului”, care fac comprehensibile contextul și începutul călătoriei.
Vom vedea cum se vor așeza piesele în puzzle, dar ar fi prima piesă de teatru (după cunoștința mea) scrisă într-o măsură semnificativă de o comunitate literară on-line. Aceasta chiar dacă catalizatorul poartă un nume și este un căpos rebel.

Stimate domnule Gorun Manolescu,
Fiind ilicit de obișnuit să popularizez rezultate ale arheologiei epistemice în medii nefezandate în prealabil, vă rog să-mi permiteți să iau furca și să duc mesajele un pic mai aproape de cei care au frânghia prea scurtă și mugesc de frustrare.

Alexandra, sper că ai măcar trei metri lăsați, că nu încape totul acolo în poieniță la tine, trebuie să ieși un pic și pe izlaz, da’ le-aduc la gura văii…
1. Crearea unei teorii științifice este esențial diferită de crearea unor articole hand-made. Adică, contrar afirmațiilor pozitivismului, cercetătorul nu stă, măsoară, mai scrie o ecuație, mai face un experiment, progresând incremental, până când, din bucățele, iese o teorie, numai bună de șlefuit și de integrat în sistemul cunoașterii. Cunoașterea științifică, deși face apel pentru verificări la empiric (asta înseamnă observații și experimente, drăguțo), presupune inventarea unui model matematic sau conceptual care nu se afla a-priori (în prealabil, măi) în datele experimentale. Ca să faci un experiment îți trebuie o presupunere asupra realității, un model inițial cu care să te apropii de fenomene, un set de întrebări. S-a constatat în epistemologia modernă, că un model bun sau foarte bun de teorie științifică e nejustificabil prin datele inițial prezente în problema abordată. Cu alte cuvinte, e un act de creație pur intelectual, comparabil cu orice creație artistică. Surprinzător e, desigur, cât de bine se potrivește apoi realității, cel puțin până la falsificare (nu mai da din coarne, asta înseamnă un nou experiment, care contrazice faptic teoria).
În acest proces, primul pas major este stabilirea ipotezelor. Care nu se face cu metrul de croitorie, ci în primul rând prin intuiție pură, aproape kantiană (nu pot să detaliez, dom’ profesor, că îi crapă ugerul, uite cum tropăie…), așadar prin creație liberă. Ceea ce, ca și la Goya de exemplu, induce un Orgasm, la nivelul creatorului. Bucuria pură a creației, dionisiacă. Apoi urmează efortul, apolinic, de scriere de formule, verificări empirice, ajustări. Dar totul pornește ca o creație, orgiastic, cu un Orgasm.
2. Orgasmul dat de „Evidență”, de care vorbește domnul Gorun, este echivalentul revelației. Care deblochează și în același timp cuprinde. Este momentul în care toate piesele se așează la locul lor și ai, brusc, viziunea de ansamblu. Atunci, deși mai e de lucru în modul apolinic, de salahor, teoria științifică este completă în calitatea ei de creație. Ceea ce produce un tip de Orgasm asemănător cu cel dintâi, dar totuși mai subtil, mai puțin violent, dar mai complet. Ho, că-ți rupi gâtul, stai că le dau mai aproape: să ne închipuim că ai stabilit deja cum va arăta noua ta colecție de vestuțe de toamnă. Ai avut intuiția inițială, orgasmul stabilirii ipotezelor (iubitule, o să facă furori!), ai o schiță generală alb-negru, dar acum trebuie să pui la punct colecția. Scotocești prin materiale, tai, măsori, le pui la olaltă, le coși, le descoși, nu-ți place… Și deodată îți dai cu mâna peste frunte și spui: „verde cu ciclam, colecția Băbuțe Drăguțe!” Și totul se leagă. Atunci ai al doilea orgasm, al completitudinii. După care mai ai desigur mult de muncă, de cusut, de tăiat, dar din punct de vedere creativ și orgasmic, colecția ta e completă. Parcă ai înțelege, la cum te uiți la noi, ce ziceți dom’ profesor, îi priește? că nu vreau s-o plătesc de bună…
În fine, continuăm…
3. Banalitatea: cum i-ai spune „cu franjuri, desigur, ce nu înțelegi?...” Deci nimic în comun cu creația.
4. Dacă până acum ți s-a părut complicat, șezi blândă, că abia acu e de rumegat sănătos. Poetul care pleacă de la esențe pentru a regăsi apoi empiricul în drum, ca ființare a intuiției sale inițiale, are un orgasm de tip asemănător. Nu pleacă de la frumusețea creației pentru a ajunge prin inducție la creator, ci de la intuiția creatorului, neinfirmată pe măsură ce descoperim creația, și atunci intuiția se umple de conținut, se relevă ca devenirea întru ființă a lui Noica. Nu face ochii ăia mari, că mi se face milă… Uite, o să-ți explic pe o poezie a ta, cea mai nouă creație, ceva cu iepuri parcă… Citez dintr-un comentariu al tău: „e foarte probabil ca iepurele să nu fie iepure, viermii să nu fie viermi, sângele să nu fie sânge, iar latexul să nu fie latex. iar eu să nu fiu eu, ci ceva de dincolo de mine”. Acum înțelegi? Te străbate un fior creativ de dincolo de tine, și încerci să așezi în cuvinte ceea ce resimți ca o mângâiere neidentificabilă sub coadă. Nu, nu-ți face griji, tu ești postmodernistă, nu postmodernă, pentru că intuiția inefabilului ca principiu nu trece de neliniștea de sub coadă, și te verși, cinstit, direct în empiric, după care te miri: „n-o fi ceva mai mult pe aici?” Îți voi răspunde într-o notă argheziană, „ce să fie, nu-i nimic, a trecut acceleratul”.
Rezumând, Ion Barbu are un orgasm dionisiac, comparabil ca natură cu cele expuse la punctul 1 și 2.
5. Blaga e mijlocitorul de orgasm. Cel puțin asta susține domnul Gorun, și chiar dacă am altă părere, nu mă aflu aici pentru polemică ci pentru explicații bogdanofile (apropo, Alexandra, mă întreb dacă aș fi făcut efortul asta pentru altcineva, se pare că-mi placi, așa, joiană cum ești…)
Blaga te duce de mână până în punctul în care trebuie să-ți înființezi teoria proprie a existenței, el având grijă în prealabil să demoleze surogatele de care te-ai putea agăța. Blaga te duce în punctul în care poți deveni creator de sistem, în care poți avea orgasm. Fiind vorba de creație, desigur că e o problemă personală dacă alegi să juisezi sau nu, dar Blaga și-a făcut treaba, și sunt sigur ca a trăit „avant la lettre” în potențialitatea lor, toate orgasmele mijlocite de poeziile sale.
6. Postmodernism e un curent literar, Postmodern numește un tip de abordare gnoseologică (atenție, nu doar epistemologică!). Asta ca să nu zici că nu am pus definițiile pe pajiște de la început. Într-o variantă mai „user-friendly”, asta e diferența dintre tine, de exemplu, și Ion Barbu. Tu te joci cu imaginile-cuvintele-ritmurile, încercând să ajungi, prin digestie, la esențe. Postmodernist. Ion Barbu pleacă de la ipoteza unui început universal, și, înarmat cu această teorie poetică, descoperă lumea în cuvinte, confirmându-și viziunea cu fiecare poezie. Postmodern.
(Știu că teoriile nu se confirmă, dom’ profesor, da’ o zăpăcesc de tot dacă îi zic iar de falsificare…)
7. Vezi 3, adică: desigur, se vor găsi destui care să rămână cu gura căscată că ai pus franjuri la noua ta colecție, sau latex în poezie, nu vei duce lipsă de aplauze. Conform proverbului, „Postmodernistului de rasă, de nimic nu-i pasă”…
8. Bancul nu ți-l mai explic, că vad că ești lângă pârâu. poți să bei și singură…
Sper că după acest maraton, suntem cu toții mai înțelepți, iar tu un pic mai aproape de Orgasmul revelat de domnul Gorun, care te enerva jucând cu tine hide & seek.

Nu pot să închei fără a te ruga să revezi stilul în care faci comentarii, deoarece ilustrează supărător un alt proverb: „Oricât țoapei tu i-ai da, tot mai cere, tot mai vrea”…
Sper că ai hrană pentru suflet tot weekendul, că plec la mare până luni și n-o să aibă cine să-ți care în poieniță…

Pentru mine Brasil e un film care m-a marcat. Grav :)
Și vii tu acum, și-mi spui dintr-o suflare, după/în timpul unei petreceri, ce apără filmul ălă, de mă scoți din gravitate și metastaza îngrijorărilor așezate, și joci leapșa cu toate inchizițiile mele, și mai și mărturisești că îngerii, neputându-se iubi decât între ei, evident sunt gay, și după ce te joci și de-a carnavalul cu toate schemele noastre, cu inconștiența toreadorului iubind signorina din partea opusă taurului, mai ai și tupeul să închei firesc, transpirând, practic bătându-ți joc de ultimul nostru refugiu, deodorantul…

Aveai zmeu când ai fugit întru rebeliune? O altă viziune, în continuarea textului acesta, e că Sir Homo Sapiens pleacă degeaba de acasă, dacă nu îl așteaptă pe drum măcar un zmeu, unul mic. O zi, un zmeu. Altfel, paști, un lucru util, dar noi nu mai suntem doar încă o specie, suntem generatori de specii noi, deci a fi rebel e o responsabilitate, nu un răsfăț, generozitatea creației nu o să țină la infinit, trebuie să îndreptățim investiția în noi, nu-i de șagă, e criză de zmei…
Tu aveai… Noemi?...

Silvia,
Trăim într-o epocă interactivă, dinamică, în care monștrii nu mai așteaptă să adoarmă rațiunea, așa, când vrea ea. Ei, monștrii, știu foarte bine ce le priește la sănătate, așa că printre ei, cel mai popular sport e hipnoza în masă. Oriunde găsești o insulă de somnolență, poți fi sigur că în spate e un monstru, care de obicei întreține insula cu grijă.
Educația religioasă în școala românească e doar un aspect al inducerii de somnolență în spiritul românilor. L-am abordat pe acesta mai întâi, pentru că mi-e aproape și pot să-i de-construiesc mai ușor mecanismele hipnotice. Dar mai sunt atâtea altele… Cu mass media ca vârf de lance de obicei. De aceea, chiar cred că este o criză de rebeli în România, somnolența este generalizată, întreținută, frumos ambalată și oferită într-o diversitate de modele, după gust.
Mai trebuie să reții că monștrii sunt foarte buni prestidigitatori, știu de minune să-ți abată atenția în momentul cheie când realizează un truc. Din acest punct de vedere inexplicabilul, aplauzele tâmpe, gura căscată – sunt toate semne de monstru.
Cât despre interesul limitat pe care l-a trezit până acum acest eseu, pot să-ți spun doar două lucruri. În primul rând era cumva de așteptat, datorită reținerii mele, mai mult sau mai puțin autoimpuse, privind spectaculosul abordării – de la titlu la drămuirea cantității de emoțional indusă. În al doilea rând, răbdarea e un dar proaspăt primit de mine de la modelul agonic, încă nu sunt obișnuit cu el și stă cam strâmb pe mine, dar exersarea lui mă disciplinează.
Mulțumesc pentru vizită.

Nu e vorba de rebeliune, aici, poate de rebel-itate, ca potențial. E vorba de spațiul alocat în comunitate, și pentru rebel, și pentru altele, e vorba de diversitate întru unitate. Uniunea Scriitorilor nu funcționează ca un întreg, agonia da. Uniunea e o colecție de multiplicități, de aceea eșuează în găști. Am făcut în eseu diferența între multiplicitatea gașcofilă și diversitatea organică, nu mai revin.
Rebelul poate apărea deci pe cale de consecință (una din multele posibile), ipoteza este însă a unui sistem divers cât o lume în miniatură, funcționând laolaltă nedistructiv. De aceea modelul agonic poate fi portat și în experiența personală a fiecăruia. Și nu-i nevoie să impui cu surle și trâmbițe nimănui, nimic. Poți să-l iei în buzunarul hainei mentale cu care te apropii de experiența zilnică. Și nu e deloc subiectivism represiv, e subiectivitate asumată, cu deschidere față de o multitudine de obiecte: epistemice, emoționale, religioase, artistice. E o relație subiect-obiect în care subiectul nu mai este nevoit să-și păstreze consistența prin refuzul repetat al obiectelor inconsistente cu sine, ci cuprinde emoțional, digeră gnoseologic, transformă artistic.
Pe de altă parte o asemenea atitudine, în zona culturii, e atât de neobișnuită în România, încât simpla ei înfățișare poate părea o rebeliune, cel puțin față de ordinea prestabilită a lui „noi versus ei”. Poate aici e de găsit o rebeliune în masă, împotriva veșnicului „versus” din spațiul spiritual românesc.

Paradoxul meu personal în întâlnirea cu tine nu este privirea plină de sânge transformată în lăfăială la 3 metri distanță (niciodată mai puțin), nici crezul furat fără rușine și transformat în steag personal, nici măcar împărțirea îndoielnică a umbrei unui baobab cu umbră focusată, nu… Ci nevoia să-ți simt mirosul în ecosistem, ca să mă simt în siguranță… Asta mi-e cu adevărat surprinzător. Folosind metafora ta, faci cărări cuantice pentru electroni, și , deși mi-e dragă și starea de quark, nu poți să te hrănești doar cu incertitudine… Sau poți? O să aflu, cumva… Deocamdată șed, și repet, ardelenește: „Să-măr-ghi-țan. Simplu, de la Sămărghita”.
De la un singur lucru nu pot să abdic, rostul meu: să dezintegrez, să eliberez energie, Dumnezeu să ne ferească pe toți de ce-o mai fi însemnând și asta…

Claudia, în momentul în care începi să explicitezi, să faci mitologie, abia atunci începi să simplifici cu adevărat, pentru că începi să justifici un singur punct de vedere. Mulțumesc că ai pus degetul pe rană: greutatea în scrierea aceasta a fost găsirea cuvintelor, nu gestionarea eflorescențelor. Toate exemplele date de mine sunt trăite intens prin textele tâlharilor, cu gloanțe cu cap vidia, care au străpuns.
Nu vreau să fiu vulgar, dar agonia e locul în care mi-a crescut prepuțul la loc, și m-am trezit cu gura goală de argumente. Chiar e bine să reînveți coliba, e chiar concisă, știi? Și replicabilă fără 10 fabrici…

… de asta mă feresc, ori de câte ori pot, Cornel. Dacă-mi găsesc locul, am murit prin cumințire subită. Cât despre ce înțeleg și ce știu, sunt într-o continuă aproximare, dacă mi-e frică de ceva, mi-e de „înghețare”. Eu am fost înghețat complet 10 ani… Știi cum e? la fel de comod ca într-un coșciug de lux, cu plasmă în fața ochilor, tub de suc în gură și pamperși pneumatici. Știu că nu asta ai vrut să spui, dar nu îmi caut locul, ci poate, cel mult haita volatilă alături de care să vânez…

Adrian mă gândeam cum să-ți spun, ce am să-ți spun, ascultând rock din anii `60. Și Carmen Miranda mi-a dat ritmul, conținutul îl aveam.
Mă uit la tine, ca un nebun la alt nebun. Adică cu respect și intimitate. Să mor dacă înțeleg ce vrei să spui uneori, dar e clar: și dacă sunt pe emisfera ailaltă, simt unda de șoc, când te explodezi. Ce zici, dacă săpăm din două direcții opuse, ne întâlnim la mijloc, în nucleu?
Ca exemplu clasic al luptei cu simplificarea, ești: impertinența gândirii.
Așa că îmi permit să te gust și când nu te înțeleg.

Adriana, închipuie-ți o chestie nostimă replicată la nebunie: baloane de săpun, din mii de aparate, proiectate în față non-stop. Prin televizor, pe stradă, la radio, la pisoar. Dacă nu ai un câmp de forță în jur ajungi ori la nebuni, ori să râzi cu ei continuu, la orice. Miza e: cum replici câmpul de forță cu aceeași eficiență industrială, cum extragi suficient de mulți încât să faci o diferență…

… pentru ce-mi trebuia! Când întâlnesc un singuratic cu perii zbârliți, prima regulă (a mea) e să-l adulmec. Dacă mă mârâie, e ok.
Mulțumesc, Leonard, distanța e uneori hrana ce ne trebuie…

… în scriere noemică, și asta nu e neapărat bine. Ce-am lăsat deoparte, e ceea ce se poate înmulți ca să mă hrănească pe urmă. Descriptivul e locul din care am plecat, nu unde vreau să ajung. „Les Petit Riens” sunt și ele semne ale sănătății ecologice, dar uneori e bine să rămână subterane, altfel se usucă ca râmele la soare… știi cât de importantă e pentru sănătatea solului o anumită cantitate de râme pe metru pătrat… Nu corectez, nu predau, învăț, eu, și cine mai vrea în haită… dar atenție! Nu suntem consolidați genetic, conjunctural sfâșiem împreună. și asta e bine, tensiunea ne face să fim alerți… Ai destulă blană pe jugulară, Domnule Leonard? Nu mi-e foame, dar dacă mi se face?... Nu te supăra, ca între lupi, știi?... Poți să mârăi la mine „Victor”, te rog…