Victor Potra

... în peisaj, până acum doar tu ai făcut clar legătura între posterior și interior... :) a priori, e drept, dar chiar și așa :)) doar se cheamă \"nici o diferență\", nu?
mulțumesc pentru evidențieri în text, uneori prinde bine să afli și puctele tari ale unui text ce-ți aparține, încerci pe viitor să fii la același standard :)

Am vaga părere că, după repetate modificări, acest text ar putea părăsi atelierul, într-o bună zi. Ce sfat puteți să-mi dați pentru a îmbunătăți calitatea textului?
Cu recunoștință și urechile ciulite,
Victor

... nu știi ce pierzi! la fundul oceanului, sufletului, femeii - sunt de găsit comorile. nici eu nu sunt pro fund, doar mă confund cu trăirile mele... :) și nu vreau să eșuez în fundătura distincției nete între suflet și fundația iubirii carnale.

nu te supăra pentru fundulițele diminutivului, e modul meu de a spune că simpatia pentru tine a fost fundamentată ... :)

Adică e locul unde toate conceptele sunt atât de bine lubrifiate încât îți stă mintea-n loc și atunci lași instinctele să curgă, ghidate de repere cave...
Think again, cu prietenie :)

Problema s-ar putea să fie în faptul că poeții nu-și folosesc îndeajuns mâinile, buzele și toate celelalte care ne fac vii... :)
Mulțumesc pentru aprecierea similarității. De fapt, iubirea e un întreg, nu? :)

Jonele, merci de aprecieri, dar parca P.B. scrie cam superficial uneori, la suprafață, eu vreau să explorez în adâncime... :=)) Glumesc, s-ar putea să mă supra-apreciezi prin comparația asta... Deși... :P

Și desigur că așteptândă, nu?

Că mie îmi place mult acel \"ce-ar fi dacă\". Și comentariul tău m-a pus pe gânduri. Fiind știut că disocierea de realitate nu face casă bună cu poezia. Ea trebuie să servească. Realismului. Eu mă legănam, ca o maimuță, atârnat de condiționalul ăla, plin de voie bună, și aveam impresia că am inventat cinematograful. Și vii tu și spui: ia o banană!
Oricum, ce-i al tău, i-al tău! Direct și la obiect. Unde mai pui că adagiul tău are aceleași proprietăți curative ca medicamentele doctorului Mengele pentru pacient.
Zău așa! N-ar strica să mai treci și tu de la par la floretă. Uneori? :)

Întrebarea e cine pe cine asfixiază?...
Prima strofă îmi place enorm, e cea care dă ideea de film, e și o imagine la care poți să revii, din poezie, și să o închipui altfel. A doua îmi definește condiția spectatorului, a treia drama și personajele. Dar pilon mi se pare prima, la care am tot revenit (e drept, trimis de \"whisky, rădăcini, mireasă\"), până a ieșit de-un film, căruia i-am dat numele cuvenit ... \"sugrumăcioșii on the rocks\" :)

... cât de bine m-ai \"citit\" cu răsturnarea de planuri, un amănunt legat de scrierea textului. În restaurant, prin geam, mă privește un cerșetor, înghițind în sec, și, subit, mă trezesc privindu-mă cu ochii lui. Restul e istorie de biografii romanțate, cu excepția faptului că nu am scris pe un șervețel (erau groaznice), ci pe o factură de la ING :)

... de sub saltelele prințesei dacă deranjează, și tot e ceva. :)
Da, mai scurt poate că ar fi mai de impact. Dar mi-a plăcut să mă plimb un pic, în perspectiva găsită, din diverse unghiuri. Și-apoi, toată lumea știe, eu nu scriu poezie :)) Decât în cazuri de extremă urgență, când mă pocnește...
Kind Regards,
Victor

... un răspuns într-o doară, așa că:
- monolog o fi, însă eu simții răsunând poesisul în mine, și o face atât de rar încât am spus că-l jignesc grav dacă îl încadrez la proză :)
- nu epuizez, de-abia am început demolarea, mesajul, care văd că nu te convinge, e că \"bunul samaritean\" e doar un mod de a ne liniști conștiința
- categoric \"Între a se trezi ceva/cineva și a se scula, fie și târziu, este o chestiune de nuanță.\" Este. Cu conotația ambiguă (a cerșetorului) că \"eu mănânc când ți se scoală ție\". Nu mi se pare neavenită, oricum, nu e accidentală.
Good and nasty points, o plăcere trecerea ta, ca de obicei :))

Cezara, eu am nevoie de un personaj, de genul ăsta, uneori, să-mi desumfle pieptul, nu atât de vanitate cât de orgoliul că fac ceea ce este corect, că practic bunătatea, că - vezi doamne - ce empatic sunt...
Am nevoie să mă pun la încercare, să mă cert, cu ochii și gura lui...

... adică scrie una si cu săgeata spre stânga (o aranjezi din spații) :))
Oricum, mă gâdilă cum se citește în versurile combinate diametral opus:

tu - tu
tun - clasics
trăgând - bad news
mă simt bine - blues news
’n plămâni sună-mă - douășpatru de ore
- a minor pentatonic scale -

recomandabil de citit între și între ...

...îți înțeleg lehamitea și supărarea, dar suntem datori să sperăm, nu ? :)
Și să nu ne supărăm prea rău pe cei amărâți foarte tare... Sunt apăsați de traiul zilnic, și, până la urmă, supuși unei campanii de tâmpire regizate de destul de mult timp pentru a avea efecte. Nu cred că lipsește curajul, ci speranța. Iar acest lucru putem să îl reconstruim.

subțiate, evident :)

Locul de unde am plecat, ținându-ne de mână, în direcții opuse, cu brațele întinzându-se, cât ne iubeam, pe măsură ce legătura devenea din ce în ce mai subțire, și-acum mai trec pe acolo brațele noastre, unite, atât de bubțiate încât pare o imperfecțiune a fotografiei, uitați-vă cu atenție și o să ne vedeți, încă ținându-ne de mână, în locul începutului iubirii noastre...

Ce m-aș băga cu voi în seamă,
Să scriu și eu o epigramă,
Dar mi-e „poesisul” olog,
Nu am talent de inorog.

Fără pretenții, dar cu amuzament maxim, Victor :))

Mulțumesc pentru susținere și pentru cuvintele bine cântărite domnului Mihai Robea, și persoanei care semnează sub pseudonimul \"taisia\".
Mulțumesc pentru echilibru și scepticism lui Adrian Pop.
Mulțumesc doamnei Marina Nicolaev și domnului Alexandru Moga pentru incisivitate, precum și pentru timpul alocat citirii acestui text și enunțării unor păreri corective.

Și uite-așa rămâne farsa aia neterminată săptămâni la rând, că nu am timp de ea... :)
Nu mi-o lua în nume de rău dacă nu răspund punctual la toate ale tale.
De spus am doar atât:
- nu am soluții, încerc să fiu o voce pentru probleme
- nu propun o revoluție, ci o evoluție, către situația în care starea de drept să fie și starea de fapt: aleșii sunt în posturi decizionale pentru a avea grijă de cei care i-au ales, nu de ei însuși
- demersul meu nu vizează vreo ipotetică putere politică, nici măcar pentru \"intelectuali\", nu e nici un demers de genul \"power to the people\", foarte frumos în idealismul său, dar probabil utopic. E un demers care urmărește să \"forțeze\" un dialog pe care îl consider necesar: între societatea civilă și puterea politică. De ce să \"forțeze\"? Pentru că iau act de o banală stare de fapt: politicienii nu vor fi dispuși să discute decât cu un partener semnificativ, în percepția lor. Adică susținut de numere.
- rebelitatea și inteligența, nu se iau prin contaminare fizică, ca și SIDA, deci nici vorbă o sporită împuire cu rebeli pe viitor, pe calea natalității. Știi foarte bine însă, că ideile pot rezona. Aici este singurul punct unde te-am simțit gratuit ironic.
- oricine poate fi cumpărat, dacă ai moneda potrivită. Orice demers poate fi deturnat de la scopurile sale. A nu face nimic însă, nu poate fi o soluție. Varianta stoică, a tăcerii liniștite și serene, poate era o opțiune pentru antichitate, dar nu mai este de înghițit pe Dâmbovița, unde oamenilor le este foame acum! Nu neapărat de pâine, dar de educație, de speranță, de respect, le este foame! Este inacceptabil să vezi atâtea ființe umane tratate ca o cantitate neglijabilă, pe față. Asta mă duce și la problema măsurii în textele mele. De douăzeci de ani politicienii români dau televizorul mai tare, când societatea civilă bate la ușă. Societatea civilă, de obicei reprezentată de intelectuali finuți, ca tine, a tot zis pas acestui circ mediatic. Politicienii, între timp, s-au învățat, deja se predă la moșirea noilor fețe pe scena publică: dacă e intelectual, atrage-l în rahat, de scărbă și lehamite va abandona. Drept pentru care te întreb: de care măsură vorbești? A ta sau a mea? A ta e a intelectualului care păstrează distanța pentru a avea o judecată limpede, pe cât posibil imparțială. Bravo! De aceea am zis, serios, că atunci când va fi posibil un dialog real, el va trebui purtat de cei ca voi, cu măsura propusă de tine. Măsura mea însă, e aceea de care nu pot scăpa mergând pe stradă, amestecându-mă, fie și episodic, în dramele oamenilor simpli, totul creionat în deșănțarea asurzitor mediatizată a unui amalgam politic care a pierdut complet simțul ridicolului. Măsura mea e dată de experiența mea zilnică: am făcut greșeala să deschid ochii asupra faptelor mici ale realității, și acum nu pot să-i mai închid la loc. Dincolo de scepticismul unora dintre comentatori asupra sincerității, îți mărturisesc că într-adevăr au început să mă bântuie aproape continuu scenele de nedreptate. Trei întrebări, pentru a-mi înțelege, prin ricoșeu, măsura:
Câți oameni vezi, zilnic (!!), scotocind în tomberoane, în centrul orașului?
Care este numărul mediu de cerșetori din fața unui SuperMarket, la tine?
Câte școli, care stau să se dărâme pe elevi, ai reușit să vizitezi până acum?
Nu fac, Doamne ferește, proces de intenție. Mi-ești drag, de aceea m-a prins scrisul la acest răspuns, care intenționa să fie unul scurt. Dar încearcă să înțelegi doar atât: Ei, cei cu care mă identific zilnic, au un numitor comun. În acest moment, în România, Ei nu au Voce. Iar cei investiți cu încredere pentru a avea grijă și de Ei, își bat joc înfiorător. Li s-a uscat mâna de bătut la porți, stă să le cadă. N-am altă măsură decât a lor, pentru că acesta e motorul meu interior, suferința lor. Patetic? Poate. Atât am de oferit.

Nu mi-a dat prin cap că empatia pentru animale ar putea constitui motorul unui demers poetic. Mea culpa! Nu revin cu citate, imaginile (dintre care unele le-am văzut și eu pe viu, de exemplu calul bătut cu ranga) sunt puternice, și servesc scopului. Care? Acela de a ne întreba asupra moralității noastre când tratăm viul exclusiv ca obiect, rezervând cu grijă statutul de subiect, care merită compasiune, pentru ființa umană. Remarcabilă și denunțarea ipocriziei (posibile) din spatele iubitorilor de animale de companie.
Până la urmă
\"[...] însuși moș crăciun euthanasiază
doar porcii cuminți\"
și nu mai avem degete după care să ne ascundem: practicăm o morală fripturizată, segregată atent de nesfârșita noastră lăcomie. De la stomac, la setea de dominare, suntem unici.
Maximul de moderație pe care putem să ni-l impunem este să dăm la pește. Uneori le și dăm drumul înapoi în lac. Doamne, ce umani suntem!