Romanul îndrăgostitului miop - antepreludiu

Antepreludiu Am fost dintotdeauna miop. Cel puțin, toată perioada semnificativă pentru viața mea erotică. Și, mână-n mână cu miopia, am fost, de când mă pot aminti, un îndrăgostit incurabil. Singura iubire fără ochelari mi-o aduc aminte totuși ca prin ceață. Eram foarte mic, cinci-șase ani, și iubita mea, Loredana, era întruchiparea vedetei al cărei fan eram atunci: Veronica. Aceleași bucle, aceeași rochiță scurtă, același zâmbet serafic, aceeași voce hotărâtă, refuzând ușor peltic să ne pupăm. Nu am amintiri puternice din copilăria timpurie, ceea ce face, paradoxal, și mai consistent acest început cu neobișnuitele întâmplări ale întâlnirii dorinței de dragoste cu permanenta coerciție a privirii lumii din spatele unei bariere de sticlă. Foarte repede după acest prim episod amoros, am fost declarat – oroare – miop. Începea aventura iubirilor cu ochelari. Cum nici o nefericire nu se limitează la consecințele imediate, primul doctor mi-a greșit rețeta, dându-mi niște lentile mai puternice decât era cazul. Protestele mele au fost asimilate răsfățului zilnic, și grija părinților pentru ochii mei a completat restul dezastrului. Un salt spectaculos al dioptriilor, astfel încât interpelarea de „ochelarist” să fie susținută de un set de lentile groase, grele, montate în cea mai inestetică ramă disponibilă la oculist. Era destul de greu să te bați fără ochelari, drept pentru care am devenit destul de repede ciuca bătăilor, dar era aproape imposibil să cucerești frumoasele clasei cu „sifoanele” pe nas. Complexele s-au instalat destul de repede, ducând în perioada de glorie a liceului la o adevărată dedublare. Iubeam o fată, în secret, și ieșeam cu alta, pe care o consideram accesibilă. Abia mult mai târziu am aflat că de fapt timiditatea indusă de propria mea imagine despre mine alunga iubirile pe care alegeam să le privesc de jos în sus… Da… Miopia mea a fost remarcabilă, dacă stau să mă gândesc că este cea mai probabilă cauză a inexpugnabilului paralelism cu care mă confrunt acum, între dorință sublimată și realitate disponibilă. Desigur, e foarte dificil să fii un erotoman ochelarist, mai ales în anii ’80 ai unei Românii în care orice handicap era semn al fragilității, bune de agresat. Dar înclinația neostenită de a-mi dori o pereche, întărită destul de repede de chemarea hormonilor, a construit motorul unei înfruntări perpetue. Așa am învățat să lupt cu arme inegale. Dorința de a fi iubit e ceva banal. Dar dorința de a fi iubit și de a iubi „total”, de a trăi Acum acea dragoste „pentru totdeauna” devine obsedantă ușor, mai ales dacă ești un „hopa Mitică” care refuză să se lase descurajat de eșec. Neostoitele începuturi au malformat îndrăgostitul în formare. Iar expectanța refuzului a transformat flirtul într-un război, dus cu mine însumi, care crea o cenzură atât de eficientă, încât am primit eticheta de timid, în ciuda obrăzniciei dorințelor și a coloraturii exotice a unor abordări – îmi dau seama azi – cu șanse clare de succes, dar niciodată trecând de bariera miopiei mele. Dar miopia nu a fost întotdeauna o piedică. Odată depășit obstacolul virginității – destul de târziu, chiar și după standardele conservatoare de atunci – draga mea incapacitate de a vedea bine la distanță a început să producă efecte colaterale cu totul neașteptate. Și, adesea, foarte folositoare. Trebuie să știți că atunci când ai dioptrii peste minus patru, nu mai vezi clar la o distanță mai mare de 10 centimetri. Și, cel puțin până de curând, orice act sexual începea cu un sărut. Ceea ce presupunea abandonul ochelarilor și aruncarea într-un vârtej blurat în care celelalte simțuri preluau conducerea. Pipăitul a fost primul care s-a dezvoltat. A descheia nasturi fără să vezi nimic presupune o dexteritate remarcabilă. Iar sutienele nu erau în anii ’90 atât de rare precum au devenit acum. Chiar dacă am prins repede tehnica întoarcerii partenerei în poziția optimă, sub pretextul sărutului pe ceafă, mizeriile alea de capse sunt greu de desfăcut oricum. Iar a căuta ochelarii în plin proces creativ e atentatul suprem la libido. Nu e o presupoziție, nu vă povestesc decât lucruri testate. Bref, am ajuns la performanța poziției laterale, în care dreapta desfăcea sutienul, în timp ce stânga își vedea de treabă în diversele forme de lenjerie care s-au succedat – chiloței cu iepurași, bikini cu fundiță, tanga fără nimic. Totul susținut de o sensibilitate pe măsură a vârfurilor degetelor mele. A săruta un corp de femeie în condiții de miopie neasistată e, de asemenea, o aventură. Nu știi unde e un neg până nu te trezești cu el în gură. Plus problema epilării… Sexul oral a devenit un standard în zilele noastre, dar multe femei – mai ales cele inteligente – cer reciprocitate. Oricum, pentru a nu te expune penibilului unui refuz, cel mai bine e să preiei tu inițiativa, adoptând o poziție care să-i permită și ei să marșeze. Neavând ochelarii pe nas – am încercat o dată să-i păstrez într-un asemenea moment, dar o strângere spasmodică din coapse i-a deteriorat iremediabil – nevăzând clar așadar, deși degetele au fost în prealabil în recunoaștere, geografia părului pubian e o necunoscută. Iar un fir de păr înțepenit între dinți sau la baza limbii poate distruge o erecție altfel corespunzătoare. Nevoia m-a învățat că obrajii și buzele pot să-ți spună cu exactitate care e locul bun de sărutat, fără riscul unor pene de chef. Multe a mai învățat corpul îndrăgostitului miop, punând în paranteză ochii, purtătorii acestui simț barbar care ne transformă în consumatori de site-uri porno. De la certitudinea autenticității gradului de excitare a unei femei, doar după miros, până la confirmarea post-coitală a unui orgasm feminin, atât de ușor simulabil, prin gustul nefalsificabil al extaticului. Dar toate acestea le veți descoperi împreună cu mine. A fost o adevărată ucenicie, în care experimentele au contat mult mai mult decât orice reguli aș putea să extrag eu acum, privind în urmă. Înainte de a trece însă la prima mea iubire miopizată, mai este ceva de spus. Eram dintru început prizonierul paradigmei lui Platon, în care frumosul trupului trebuie că e însoțit și de frumusețe interioară. Puneam trăiri, dincolo de chipuri, cu atâta îndârjire, încât jumătate din rateurile mele au apărut abia după apropierea dată de schimbul de fluide. În timp, am învățat să nu mai văd. Să privesc nu femeia, ci în ea. Nici azi nu m-am vindecat complet de superbia unui corp mirabil. Dar nu mai sunt dependent. Cu greu, încep să-mi merit numele. Sunt îndrăgostitul miop, și acestea sunt poveștile mele.