Inchiziția pândește după colț

Recunosc că în ultimul timp am acumulat o frustrare imensă vis-a-vis de propaganda creștină, mai precis cea ortodoxă, desfășurată în spațiul spiritual românesc. La prima vedere pare o situație echilibrată, cu opțiune liberă: poți să crezi în ce vrei tu sau să nu crezi deloc. Nu-ți dă nimeni cu parul în cap. Pentru ce crezi. În interiorul tău. Bine tăinuit. Necomunicat decât apropiaților, eventual la o bere, într-un orizont cât mai derizoriu și restrâns. Dacă ești cuminte și discret, n-ai decât să organizezi ritualuri demonice în fiecare seară și să-l pupi pe Belzebut în fund în fiecare dimineață, că trăim în democrație și până la urmă fiecare face ce vrea atât timp cât nu afectează libertatea celorlalți. Printre altele, libertatea de a fi bigoți, de a fi intoleranți, de a fi dominați de prejudecăți și superstiții, de a fi turmă numai bună de tuns de către sfinții noștri păstori, de fi educați „întru cumințenie și dragoste” (a se citi supunere) de către aliații lor laici, de a ne pregăti pentru noua împărăție a lui Dumnezeu pe pământ în care biserica ne îndrumă în toate și avem mântuire curentă la TV – doar să nu uităm să achităm factura… Factura… Da, ea poate fi o explicație de ce situația se schimbă radical când încerci să exprimi cu voce tare ce gândești, când încerci să împărtășești și altora un punct de vedere alternativ, când încerci să coagulezi o comunitate de oameni care gândesc altfel. Intrăm în complicatul joc al misionarismului și îndoiala e contagioasă, corupe. Se poate întinde ca ciuma. Și atunci cash flow-ul ar fi grav afectat: de la șpaga preoților ratați de prin cimitire, ieșiți la vânat de înmormântări, până la donațiile generoase și aprobările pioase care permit unui preot să desființeze un parc cu loc de joacă pentru a trânti în jurul bisericii (care în sine nu o pun în discuție) ditamai vila parohială, cotețe de porci, găini, dependințe pentru servitori, ce mai, conac în toată regula, și asta unde – în sectorul 1 al Bucureștiului la 5 min de Sofitel, unde nu vreți să știți cât costă metrul pătrat! Am deviat… De nervi, v-am zis că sunt frustrat!... Când intri în spațiul public cu un mesaj antidogmatic, când încerci să faci la rândul tău prozeliți pentru un model de gândire care să nu mai fie dependent de religie (oricare ar fi aceasta), devii inamicul public numărul unu. Deferența dispare ca prin farmec, miza e mare, disputa se-ncinge și e la os, se dă la gioale fără menajamente. De la Antihrist la corupător de minori, de la încadrarea la „răcnete pubertine” la catalogarea ca imoral, idiot, incult (mai puneți voi ce vă trece prin cap) – totul e permis, recomandat, justificat și binecuvântat în numele Binelui mai mare pe care Biserica și credincioșii îl au de apărat. Rațiunea economică nu poate fi decât o parte a motivației, și oricum economicul nu are legătură decât cu un cadru general, responsabil pentru amploarea și tipul de răspuns care este de dat sinucigașilor care contestă supremația spirituală a ortodoxiei în România. Virulența și exclusivismul reacțiilor trebuie căutat în altă parte. Totul ține de un mod de gândire care, în ciuda aparențelor, nu poate suporta alteritatea. Pentru orice religie de origine creștină Celălalt – în sens spiritual – e dușmanul. Creștinismul împarte lumea în bine și rău. Păcatul e un termen neechivoc. Ca și SIDA, ești contaminat sau nu. A alege să nu crezi în Dumnezeu nu poate fi o opțiune tolerabilă din punctul de vedere al credinciosului (cel puțin creștin). Adevărul este unic și vine de la Dumnezeu. Toți ceilalți sunt în greșeală, ce păcat de ei, vor arde în iad. A le da copiilor dreptul de a alege dacă vor să creadă, a nu-i îndoctrina de la o vârstă fragedă cu catehisme, ritualuri și citate din Biblie, a nu face religie și prozelitism forțat în școli – nu este acceptabil pentru credinciosul ortodox. E ca și cum i-aș spune că ar trebui să-i dea copilului său opțiunea de a merge în iad dacă acesta va dori să aleagă acest lucru. Nu contează că eu nu cred în iad, el crede. Faptul că actul spiritual al credinței are valoare doar în contextul unei opțiuni bazată pe un liber arbitru matur e apă de ploaie pentru ortodoxie. Biserica e păstrătoarea adevărului lui Dumnezeu pe pământ – în timp și spațiu – așa că experiența religioasă nu mai este una strict individuală ci una colectivă, în care datoria sacră a credinciosului este să moșească cât mai mulți credincioși. Cu forța dacă trebuie, dar Binele suprem justifică sacrificiile! Coerciția, ca modalitate de convertire sau de protejare a procesului de convertire creștin nu poate fi pusă la îndoială. Este o metodă conținută și impusă de însăși logica sistemului de gândire creștin, fie că e vorba de valori, morală sau cunoaștere. Atât timp cât sistemul ortodox de gândire (ca doctrină) este singurul adevărat și este revelat, deci atotcuprinzător, nu mai rămâne nici un spațiu psihologic sau doctrinar pentru Celălalt. Pentru mine, necredinciosul, credința ta e o opțiune posibilă, alături de altele. Pentru tine, creștinul, necredința mea e un păcat: dacă nu pot fi salvat ar trebui măcar să fiu împiedicat să răspândesc molima. Este logica oricărui sistem închis de gândire, autosuficient, care crede că deține Adevărul Ultim sau măcar metoda de a accede și trăi conform acestui adevăr. Similaritatea cu doctrina comunistă este uimitoare din acest punct de vedere. Îmi propun într-un viitor eseu să explorez falsurile logice cele mai uzuale în propaganda ortodoxă, precum și neputința de a crea ceva fundamental nou, fundătura care este până la urmă creștinismul ca sistem închis de gândire. Până una alta vă invit să faceți efortul unui mic experiment mintal și să vă închipuiți o lume în totalitate creștină, atât geografic cât și cultural, o lume în care suntem cu toții fii lui Hristos, în care biserica e cvasi-sinonimă cu statul, în care toate învățăturile și metodele actuale sunt puse în practică nerestricționat, în care suntem toți creștini, fără opoziție și opțiune, în care sistemul de gândire creștin este dus până la ultimele lui consecințe: morale, epistemologice, sociale și culturale. „1984” cred că ar fi o lectură de copii inocenți… Inchiziția pândește după următorul colț al istoriei. Rugurile nu au fost repudiate niciodată decât de formă, metoda e pusă la păstrare pentru viitor. Violența este adânc înrădăcinată în doctrina creștină și se repede la tine când încerci să-ți afirmi dreptul la existență, mârâind la lanțurile contextului democratic care o ține în frâu. Singurul gard subțire care încă ne protejează sunt vocile aflate de cealaltă parte a baricadei, care „sunt gata să moară pentru dreptul Celuilalt de a nu avea dreptate”. Sunt cei care practică un sistem deschis de gândire, în care alteritatea este prețuită în sine. În România noastră recentă această balanță este grav dezechilibrată. Nu mai este nici o voce majoră de cealaltă parte a baricadei. Pe de o parte avem prozelistism instituționalizat în școli – plătit din banii publici, emisiuni TV și Radio de propagandă creștină – plătite din banii publici, programe religioase ale Ministerului Culturii și Cultelor (criminală denumire) – plătite din banii publici, intelectuali de marcă angajați ca mercenari pentru combaterea opoziției la nivel cultural – chiar sunt curios să știu în ce monedă (bani sau mântuire) sunt plătiți… De partea cealaltă amatori ca mine, publicând pentru a fi executați sumar în comentarii pe diverse site-uri. Nici măcar nu reușim să ne găsim, să ne organizăm. Și lipsesc vocile mari, cu greutate. Paler a evitat răspunsul la întrebarea asupra credinței-necredinței lui. Nu vroia ca opera să-i fie desființată după moarte. În acest moment România este un focar de infecție din punctul de vedere al sănătății spirituale a majorității, a oamenilor obișnuiți. Discursul doctrinar creștin ortodox este dezechilibrat, fără alternativă, și programează la reflexe violente (cel puțin verbal). A avea pentru mine o reacție, o poziție în acest context este cu adevărat incomod. Nu este nici o cale de afirmare culturală, oprobriul e cvasi-unanim. Și cred că mai sunt încă destui care tac: de lehamite, din incompatibilitate cu confruntarea violentă, din dorința de a nu se expune. Pe de altă parte gândiți-vă la experimentul mintal pe care vi l-am propus. În ce lume vreți să trăiască urmașii voștri – genetici sau spirituali? Trebuie să vorbiți, tăcerea nu mai este o opțiune, nu a mai rămas nimeni să vorbească în locul vostru. Suntem în situația în care inchiziția pândește după colț.