Victor Ciobanu

Sub stele văzduhul duhnea a primăvară și apele se-nvolburau în mișcări predestinate luna obosea tăcută în buzunarele noastre copiii răsăreau nedumeriți din sâmburi Respiram pe nări respiram pe

Și uite cum a încolțit fereastra sub buzunarul care ține-ascuns un zid ce se va sparge precum odinioară ceața

Coridorul cel lung încăpea într-un sâmbure de caisă de emoție aprind cafelele și le împart celor vii nimeni nu mă vede, nimeni nu mă cunoaște eu umblu desculț așa cum mi-e obiceiul în urma mea

Scaunul avea patru picioare foarte înalte lemnul era din cel bun în unele locuri tapițeria era ruptă flutura molcomă între aripile păsării pe vremea aceea aveam un fluier la care cântam

La umbra putrezită a fostelor umbre un om neconturat plânge tăcut în iarbă podeaua plată (ei o numesc Pământ) încă îl ține și nu înțelege cum el părea totuși că a înțeles starea de a fi om cu

aici odihnește Iehova atunci când vrea să se ascundă de lume se-ntinde cât este de lung pe-o rogojină se foiește de câteva ori și adoarme ușor precum un prunc îl învelim cu un ziar îi așezăm

în seara dinaintea paștilor au destupat un miel în primul lor geamăt nu puteai să ghicești nimic deasupra apelor se lăsa un fel de întuneric au întors paharele cu gura în sus pe colțul

Se prelungea un țipăt (precum o boală grea), curgea pe pielea-mi și se spărgea în mii de lucruri imprevizibile. Nici prinț, nici înger nu eram, mă îmbrăca doar o viziune, din cap până-n

Însăgetat, căzut-am de pe cal și mă curgeam spumos și înroșit, mirosul de zăpadă mă inunda cumplit când soarele se apunea oval.

Deasupra noastră răsărea cerul, nici prea albastru, nici prea înstelat. Noi eram și îmi făceam curaj să îți spun, dar cercul era prea strâmt, mă înjunghia. Fără formă, ne țineam de

ai încetat să mai aștepți în fața ușii închise adolescenta din tine va dori să evacueze la un moment dat iată rădăcinile violenței prezentul tău este dependent de privirea celorlalți

și-a petrecut cercelul de lemn pe după ureche mi-a spus că vom pleca într-o lungă călătorie cerul s-a deplasat deasupra noastră precum un spasm spre înserat când pieile începeau să ne

îmi era frică de urma șarpelui ș-atunci lăsam privirea în cerul gurii firește nu se întâmpla nimic pe lângă mine se petreceau atâtea lucruri normale odată cu vacile mă întorceam păscând spre

Clipa de glorie va sângera peste răni, îngerul mă va culege de pe asfalt și mi se va așeza apoi între coaste. Un tren îmi va țâșni printre vene înălțându-mă precum un fum de

Arunc cu rotunjimile în aer, tu îți notezi totul într-un jurnal. Dumnezeu traversează strada, pentru o clipă privește spre noi, zâmbește amar, își vede apoi mai departe de drum. Nu a mai rămas

Bea-mă de sete! Cu al meu cap, bea-mă de sete. Cu mâinile mele amândouă, bea-mă de sete. Cu picioarele mele amândouă, bea-mă de sete. Inima nu ți-o dau, e tot ce-mi va rămâne pentru a sparge

Era minunat să te privesc cum dormi la fel cum minunat este numele tău atunci când îl rostesc. Râdeai și nu știam dacă este sau nu cuminte să fiu gelos, secundele mureau victorioase între

Mă rostogoleam printre, ei nu auzeau decât un cuvânt cald și începeau să plângă.

Fiecare casă avea idolii ei. În bucătărie se aflau idoli, în camera de zi trăiau idoli, în dormitor, idolii dormeau cot la cot cu supușii. Până și în buzunarele cămășilor, fustelor,

vom aștepta trecerea inorogilor ascunși sub paturi cu arma încărcată și respirația țintuită pe stop vor devasta orașul pas cu pas (în semn de răzbunare) pentru că o dată pe an așa este

când vei pleca spre eden un continent plin de livezi și ape dulci așezată pe singura bancă din gară dragă mamă vei aștepta cuminte îmbarcarea cu lacrimi în ochi vei căuta semnificația fiecărei

pe noi nu ne-a legat decât un simplu fir tu l-ai botezat gheorghe și fiindcă începuserăm să medităm prea mult la logodnica locotenentului mort am renunțat brusc să mai fumăm în general strada