Victor Ciobanu

Plângeau cu toții. Doar mortul râdea discret, parcă să le facă în ciudă. “Cică așa a murit”, spuse o femeie, “A primit nu știu ce veste și... atât i-a fost să fie“. Nimeni nu știa ce

Nemaisimțindu-mă demn de ea, am azvârlit cu poezia pe fereastră, în creierii nopții am azvârlit cu poezia pe fereastră; mă gândeam că altcineva dacă ar fi să o găsească ar culege-o de pe jos, ar

Azi dimineață ți-am ghicit în umbră, ai îmbătrânit. Nu am bani pentru cadouri, iar simplul fapt de a cumpăra o floare mi se pare o crimă așa că, singurul dar pe care ți-l pot oferi sunt

Mi-e piele de carne, mi-e carne de os, mi-e os de pământ, mi-e pământ de Cuvânt.

La poalele munților ne-am iubit, vulturii ne dădeau târcoale și zburau în cercuri deasupra noastră până când, s-au pierdut în spirale. Ș-atunci am auzit un țipăt prelung, era ca o stare de

Cineva, în această clipă, dezvirginează poezia.

De ceva timp, toate avioanele au fost dotate sau mai bine zis echipate pe lângă cutia neagră și cu o cutie... mov (o cutie de supersiguranță, o cutie care înregistrează aproape toate convorbirile

Pe 1 l-am găsit rupt în două, dacă le uneam era iarăși 1, marcat pe veci însă de-o transparentă rană mortală.

S-au întors ploile deși, sezonul lor, și-a împărțit și ultima picătură de colivă. Așteptăm cuminți, sub umbrele, să răsară dragostea, curcubeul este doar o amintire printre atâtea tunete și

Profilul tău, mă obsedează și acum. Am simțit deja în ființa mea, înălțându-se sub arcada inimii o colivie, o colivie în care va zbura însăși curcubeul. Și ce dacă vor râde de mine, voi

În luna mai femeile sunt mai frumoase, sărutul are și el alt gust, aproape orice privire se transformă într-un zâmbet, dar nu orice zâmbet devine și-un sărut. E primăvară iar, e primăvară!, e

Umblă un zvon iubito cum că nu mă mai iubești, că te-ai săturat de mine și de tabieturile mele. Cum despre un ultim sărut nici nu mai poate fi vorba, hai mai bine să ne despărțim și lasă-mă

A venit gardianul, mi-a arătat un număr și mi-a zis: -Acesta a fost bunicul tău. A venit bunica, mi-a arătat o fotografie și mi-a zis: -Acesta a fost bunicul tău. A venit tata, mi-a arătat

Se ia o piatră și se aruncă. Se ia altă piatră și se aruncă și aceasta. Se mai ia o piatră, o lăsăm să respire în palmă și îi cerem apoi iertare. O sărutam și gata, este tocmai bună de

Stăteam pe genunchi și îngânam un fel de rugă: vântul nu bătea, piatra nu pietrea, pasărea nu zbura. Doar apa își urma firescul drum de parcă Dumnezeu îmi citise gândul.

Vă las cuvântul să vă fie piatră, vă las piatra să vă fie vers, vă las versul să vă fie poezie, vă las poezia să vă fie sete.

Să nu mă plângi, vântul o să mă doinească și îmi va fi de ajuns. Tu doar să săruți piatra din când în când, astfel nu îmi va mai fi așa de frig. Amintirile să le semeni într-un pământ

Orașul mustește de patos, precum iubirea noastră cu o seară în urmă.

Pe banca din parc zăcea orfană o carte. Cartea avea o singură pagină, pagina avea o singură poezie, poezia avea o singură strofă, strofa avea un singur vers, versul avea un singur

Cum să mai scriu ceva despre munți când Dumnezeu, a făcut deja totul?

De prea multă fericire ne îmbătasem și despicam orele una câte una. Eu înotam prin părul tău și tu cântai un cântec vesel și eu îți fredonam trupul, așa cum învățasem de la

Și dacă tot m-am născut, mi-am zis: “să fac lucrul la care nu mă pricep deloc: să scriu”.

Moartea mănâncă o felie de cozonac, citește ziarul căutând un strop de înțelepciune ș-atunci când i se face sete, soarbe câteva guri dintr-un vin amar ca jalea. Prin venele-i uscate vântul

Spintecă-mi carnea și o să curgă nisip, spintecă-mi nisipul și o să curgă marea, spintecă-mi marea și o să curgă apusul, spintecă-mi apusul și iată, m-ai ucis.