Veronica Văleanu

“Dar când această formă este desăvârșită, ei există cu toții, fiind refăcuți într-o altă stare.” Zohar, 527 tatăl Sființele au centrul de greutate în cap. De acolo se îndoaie după acesta. fiul Când

lăsai golul în stomac nu trebuia să faci nimic nu te-ai fi pierdut cu siguranță îți aruncai ochii pe partea dorsală și știai ce o să urmeze șenilă nu te consumai tu într-un alt corp al

punctul ăsta de vedere orbitorinc nu te privește pe tine nu reflecta la cathar-acta asta fiindcă vom vedea

- să încapi în mijlocul lucrurilor să le rostogolești întorsura - și încă se ține vitruvian într-un zorb până dă de gol rosătura

cad foițe de aur de pe tavan. întâi am pielea neagră. în basmorelieful zilelor un bărbat îmi îndoaie incredibil mâinile în mișcări rotunjite fierbinți și le lasă așa. se întinde plăcerea

sticlăria din ochii tăi prin fața ochilor mei ca apoi să-i las să cadă-n jos în acest triunghi desprinzându-se brusc scobesc un spațiu de care tu să nu știi mai târziuri împinse acolo se

lungul șirag de mătănii venea după mine cu pre-supuse lucruri invizibile odată cu acesta și absența ta țintuită suficient ace înfipte de tine în corpul meu punctele ochite și lovite

această formă desăvârșită - când îți voi face margini și aur tu le vei linge în fâșii lungi dar prima picătură te va sătura cum nu ai mai gustat trupul meu vei începe de departe nu vei mai

e noapte. tu intri pe ușă pui jacheta neagră peste blackberry-ul meu, prin firele de la căști până în mintea mea. sau poate e invers. duc bruiajul prin fire în telefonul care se

Literatura este o formă de viață răcoroasă. Vine dintr-o cameră obscură cu un singur geam cu sticlă galbenă, unde timpul se suspendă. * În acea încăpere nu se putea trăi. Mergeam pe furiș, deși

Dedesubt, colosului îi e de ajuns orice punct să-și străpungă cerul. Abur irosit, abur de gură va netezi cu limbi transparente pieptul uriaș, uscându-l tot mai mult până la ascuțire. Fiecare