vasile salisteanu

De aici voi porni spre aripa ce se înalță printre versuri, ca iedera. O neclintire înaltă preferă ochiului-spion, jugul verbelor. Îmi limpezesc căutarea, ating liniștea cu

Cuvintele acestea nu mai au aripi, încheieturile lor le-am încrestat cu tăișul nisipurilor veșnice. Le-am furat cântul și l-am așezat într-o fântână seacă; au început să miroasă a sat

Plouă pe pleoape cu gânduri și întunericul vrea să-mi descheie gulerul minții. Cineva mi-a furat ochiul fără să simt, dinții mi s-au amestecat printre stelele de pe cer. Mănânc pe scaunul

Sunt cel mai trist personaj - nu beau, nu mănânc nu ascult orchestra de la radio, cu micuța mea batistă îmi șterg ochelarii, privesc la paltonul din cuier cum se topește în papuci. Sunt cel

În chipul dimineții te îndrepți către cer să iei un semn de la înger. Aprinzi zariștea cu un chibrit de stea, cobori să mă înnobilezi și abia apoi mă îndemni să naștem

Trebuia să-i prind zâmbetul, într-o pădure cuminte cu frunzele lipite de sărutări, în întrebările toate; să-i știu mâinile și suflarea, să-i văd florile-n păr, ochii de culoarea

Dimineața aceasta, care se împrăștie pe pământ, va sfârși într-o vină întunecată.

Cu rugăciunile nefăcute, Cerul spart între măselele vântului Își așterne rugina Peste plânsul unui copil. Dintr-un lințoliu fără căsuță poștală Aruncă petale de brumă Ca lacrima frigului

Genunchii plăpânzi și podelele rugăciunii, o jertfă a fericiri. În cămara singurătății calde, îngerul bun stă la geam lângă un anotimp-lacrimă și acompaniază noaptea de pământ cu un

Poemul acesta, între două versuri albe se abate pe la țară să-și vadă mama. Vorbesc amândoi despre medicamente, vecini, neamuri și despre cine a mai murit. Se uită mirat la cireșul din

Poeziile închise sub lacăte mari de proză scurtă, prin cârciumi îmbătate de prea mult alcool, zac amestecate cu străchinile sparte de stele. Avocații graseiați caută zadarnic să le

Nu știu când ai pătruns pojghița orelor și ai furat cristalul veșniciei, dar în izvorul cu mii de speranțe, pulberile rămase au ascuns bucuriile rănite.

Mă scăldam într-o dezamăgire surâzătoare, ca în apele unei dimineți întârziate și-mi ghiceai. \"Oamenii răi sunt grei, - spuneai ca dintr-un înalt - numai zborul porumbelului alb poate intra

Cât pe ce s-o prind trecând prin carnea mea slăbită de ierni, dar spusele mi s-au împiedicat de noaptea ca o cărare de iriși. Orbecăind prin cristal, drumul meu nu se intersecta cu al

Nedescifrat, fără memorie, și-a ridicat blazonul peste cer. O frunte încrețită vrea să-i alunge străbunii, precum păgânii sfinții din catedrală. Oprit lângă o clipă născută din

Cuferele cartierelor se deschid, genunchii gem rugăciunea, ochii mi se aburesc.

În brațele cuvântului, poezia întoarce privirea la câteva dioptrii distanță, fulgeră versurile ca o lamă ascuțită sau un parfum fin. Croiește un înalt pe un dor, se îmbracă în zborul

Cu pașii dimineții bați cadența pleoapelor, împreunate cu mersul inimii. Pe răsăritul primăverii ai prins suflarea holdelor în care te pierduseși și luminezi în fiecare femeie pe care

Aș adăpa cu picături de nectar rădăcinile mormintelor să crească viguros, în casele mele, parfumul primului ropot de fii.

Mă gândesc să scot lacul din poezia aceasta, să nu-mi mai stea umezeala și frigul, sub piele, dar nu știu ce voi face cu țărmul plin de bărci așternute pe nisipul gândului meu.

Într-un gând, pe o pernă de pământ reavăn visez un poem printre viori. Aici mă așteaptă conservat, basmul cu fluturi albi inventat pentru mine, aici măsor distanța dintre

Visul poemelor mele îmi îndreaptă privirea spre ferestre. Poate de aceea lipsit de culoare te pierd printre coruri de îngeri. Poate de aceea somnul meu mângâie spinii