Vasile Pin

am făcut un gard s-a uitat un om dincoace pur și simplu ploua torențial și lupului i-au ieșit pistrui am mai pus metereze s-a uitat un gutui glonțul lui galben îmi mângâia floarea pe care-o

între orbi numai ea era vederea pe sub trestie de gând ea ducea lemnul ud al unui zâmbet trecea prin aer de păsări ea albastră era frunză de mare frumoasă în cămașa unei ploi era bețivă cu

ochii tăi arcuindu-mi mirarea flămândă pe streașina udă a buzelor niște oameni și-au uitat pașii pe trotuare i-am încălțat până la vârful cuvintelor niște morminte văruite cărți citite

albastră sangvin singurătatea ta mă ia de mână i-a dat o frunză în geana-i de până lacrimi să vin ninge a meri cu fluturi pe brațul sărutului tău mi-l pun de pădure pe buze ceahlău doamne

în vremea întrecerii socialiste copacilor li se stingea lumina păsărilor cerul animalelor iarba iar cuvintelor omul cel nou cel tânăr cel bătrân cel care nu creștea cuvântul umbla cu

întrebare ajutătoare ești cine este celălalt și celălalt răspuns ajutător ești un instinct de câine care-și marchează singurătatea întinzi năvodul ideilor în calea ambulanței și crezi că

a trecut atâta timp încât copacii s-au dus până în cer și s-au întors să-i privească străzile pustii din iarba cu frunzele albe în tâmple a trecut atâta vreme și mai veneau zile care creșteau de

tu o barcă împletită din coajă verde de nisip abia te țin într-o mare rănită la albatros eu un lup împletit din ciutele ochilor tăi pădurea de-atâta frunză-albastră învelea o petală de vânt

am fost amândoi acolo pe mormanul de gunoi tu căutai într-o pungă de plastic copiii pe care n-o să-i știi niciodată eu făceam curătenie sub o unghie unde era umbră și dirijam simfonia a 5-a

mă dureai că din ochiul meu creșteau ciulini te duream că din ochiul tău cădeau păsări albastre ne-am așezat pe o vorbă fără sânge în obraji ne călcau pe buze poezii arse

scena întâi pe un platou de poezii veștejite cade o frunză transparentă prin care se vede întrebarea din rândul patru așteptând să se-întâlnească cu o atingere femeia tușește-n culise se șterge

din ochii mei unde cădeai te ridicai din fiecare ploaie de pe fiecare bârnă atât de strâmb cioplită ai vrut să schimbi lumea pentru mine și eu a trebuit să înțeleg pierderea ta singura

cuvânt lângă cuvânt ca flutur lângă flutur și apa apa aceasta ca o pisică sălbatică se lipește de pietre și se aprinde luna

la început cuvintele vin dezbrăcate în lume atât de goale încât se înțeleg doar ele cu ele prin pielea umedă de copii apoi le cresc dinți și idei iar înțelesul li se acoperă cu pampers

un copac un copac cu o idee mai copac decât alții dacă îi arunci o picătură de lună căzută dintr-o frunză nu-l doare ci dimpotrivă îți întinde mere ana și alte ane printre stâlpii de

mergeam pe aceeași stradă și n-am învățat să vorbim să despărțim zicerea de respirație lemnos și sferic jumătate de tu jumătate de eu ne închideam paralizate de singurătate de care nu știau

grâul din cer s-a copt mama rupe pâinea fierbinte și-o-înmoaie în lapte steaua era doar o frunză ce se rupea din mâna ei și se-întorcea la copac cu o floare de tei am zgâriat coaja lemnoasă a unei

uneori păsările cad. vâsle pe pământ. cu sârmă ghimpată ea a scos o secundă din carul mare. și a rănit distanța. între noi sângele închipuirii a curs. printr-o venă tramvaiul oprea între

am ajuns la punctul maxim de construcție unde am putut să mă așez lângă mine precum apa lângă o salcie și apa tremura ca frunza și salcia se unduia ca valul și ne-am privit cum eu am venit cu el

de când m-am descusut și de mine acul și ața le țin întinse la uscat pe marginea cotului prin gaura din mijlocul ceraceafului zăpada se învârte în jurul cozii precum o pană albă de indian în

sub umbră de geană la vreme de sapă în vreme de secetă e vreme de prânz al durerii ochiul ia lacrima la sân și clipește un nou născut scăpat printre brațe

sunt lipsuri în mine nu în umbra mea un chibrit își zbate pleoapa să le acopere am pus pe trup solzi de răchită să nu mă teamă apele artera ruptă în inima unui copil sângele numit