Vasile Pin

sentimentul meu flămândul meu sentiment de iubire l-ai spart ca pe un bec de stradă cioburile au zgâriat aerul și aerul a ieșit de sub păsări care au devenit pietre au zgâriat pământul și

la bufetul din port vapoarele pensionate beau rugină și se uită la trenuri beau și numără din câte litere de memorie se scrie marinar din câte mări se scrie albatros din câte șuruburi se scrie

nu-ți trebuie bărbat ziceai cu zâmbetul trupului tolănit tânăr căutându-ți femeia din mine nu-ți trebuiam încât lepădai de pe tine seara

cuvântul scârțâie ca o poartă de metal când îi este dor există un os de refugiu un răspuns nechemat o distanță care se prostituează după lăsarea trotuarelor la vatră o femeia pe care-au

îmi căutai mâinile prin așternutul acela de junglă ca și cum trupului crud lenevit îi lipseau colți de leoaice în line dreaptă cu buzele mele peste buzele tale muream fără de moarte eram

în aglomerația aceasta întunecată de statui încercam uneori să ies la lumină cu un vers stăteam amândoi la o margine de pădure el să bea din lacrimile unui brad bătrân eu să urlu versului îi

la ora fixă trecea sanitarul de după colțuri se uitatu după ochii lui cu seringi toate arterele bețive și venele prostituate toate hematoamele erogene bătăliile de o sută de

de când cineva mi-a furat sufletul i-a luat mărgelele colorate și a dispărut caut un om să mă găsească atunci când nu mă găsesc să-mi găsească cuvintele din podul casei și să ți le-agațe de

o secundă albă o secundă neagră între pereți culoarea ca un fum nesfârșit cerul ultimul rămas vinul ecou de secundă orizontală ochiul idee de secundă răsturnată

ea vine numai joia are timp să țină lecția liniei vieții mele analfabete de vineri sub îndrăzneala brațului stâng întâmplat la asfințitul sub bluză al ultimului nasture a crescut iarba n-o

pentru că ai plecat am acoperit cu palmele jumătatea goală a oglinzii mă amenința cu pumnul avea imprimate în ape adânci alfabetare A începea Albastru care clipea a Dor care mângâia precum un

cercul un triunghi perfect umplut echilateral cu diametre isoscele dacă unghiul π al arcului oftând în secret după ipotenuză este linie mijlocie în cadranul lăuntric al înălțimii lui

dă-te jos mărie de pe cuvânt că-i încă prea crud zic când a mai rămas o picătură de noapte de dat jos de pe ea nu-l pune pe buze când plivești fluturi sălbateci de pe ultimul sărut nu-l vedea

mi-ați scos ochii o dată și încă o dată m-ați trimis să-i caut cu lumânarea verticalității pereților vedeam bine cu sprânceana că nu mă vedeți jucați table cu ochii îmi ștergeați din statistici

totul trebuita să fie când obișnuiam să cred că voi iubi această femeie copilul să trezească floarea-soarelui pentru rugăciunea de dimineață n-am promis că voi inventa o zi liniștită și nici că voi

tu se scrie tu de parcă celelalte litere erau doar urme pe tălpile acestui pacient ce învăța să nu fie tu se citește dintr-o singură linie paralelă cu respirația tu și atât eu plouă

luna plutea ca o barcă. pe cerul negru erau vâsle. singure. câteodată numai un gondolier. veneau norii. să-i aprindă țigara se prelingea un licurici. pe la geana unei sălcii treceau doi

încearcă să se suie pe stâncile privirii cu lacrima goală cu ochii larg vărsați în ceilalți cu buze de câine dezlegat mușcându-le de limba lor de piatră și limba tăcea de s-auzea cum îngerii

mai trebuie să fac încă un drum am luat pe umăr jumătățile dezvelite ale oaselor alb ningea sau nu știu era plumb și le-am pus pe cântar mai trebuie zise vocea din spatele ușii albastre

cât fumezi o țigară tu stai cu tine cu diavolul cu dumnezeu cu focul într-o biserică fără pereți și fără acoperiș de parcă te-ai ruga înainte de a-ți scuipa palmele ca și cum scuipatul ar face

vorbeai în lume s-a dat atâta plecare cât este nevoie o frunză tremură și aerul are gust de păianjen fiecare trestie ruptă ochii lătratul câinilor niște cântece albastre care țintesc

între cuvânt și hârtie este un delfin înotând albastru într-un ocean atât de adânc încât se prelinge peste marginea tăioasă a ideii până când delfinul respiră prin pielea umedă a lunii