Vasile Pin

ea stătea neagră pe un vârf de idee încât deodată ideea clipi neagră ca o cioară el stătea alb pe-o petală de vânt când deodată vântul înflori alb ca un înger și piatra se despica în

nu scriu să aprind o lumânare într-un cuvânt și să-l las pe ape animal să se salveze pe un certificat de deces dimpotrivă din pulberea acestor cuvinte construiesc apa de

frunză verde de naiv descusut la substantiv fâlf-fâlf copacul își ascunde ferestrele naive printre păsări frunză sură de arsură stă un lup de limbă-n gură mama ciorilor s-așază cuminte peste

“eliberează-mi soțiile cuvintelor mele violate prin chiliile voastre de poezie eliberează copiii cuvintelor mele hrăniți cu laptele vostru oxforizat dă-le drumul cuvintelor mele încă bune

sărim afară din noi să vedem cu ochiul altcuiva care stă cu el la vedere verdele lui este înclinat iarba este înclinată și păsările zboară înclinat sărim afară din noi să spunem cuvântul

aam scos vederea la soare muscă n-a mai venit înapoi avea miros de gutui își scutura picioarele de polenul albastru al rugăciunilor prelinse pe obraz între noi se făcuse atât de târziu

goală liniștea ta respirândă am lăsat privirea să crească călugăr scot lama acestei clopotnițe din nisip ai lăsat nerespirat aerul acestui păcat care s-a îndoit

când s-au fumat toate țigările ai rămas doar o fereastră prin care femeile frumoase și-au privit dincolo de cui îi e frică mai tare trupul atât de turistic și s-au prelins pe sticla rece precum

acest semn este o urmă de om de circa o viață și ceva probabilitatea este cauzată de faptul că anii de școală nu lasă semne prea clare am probat-o îmi venea cu un număr mai mare ori cu un kil mai

pe distanța aceasta un nod ești tu un nod sunt eu un altul învățase toate bolile negre cu care plecam bolile albe cu care veneai era precum un mărțișor din luna care nu mai venea din timpul

probabil că dacă m-aș fi împiedicat de cea de-a doua coastă din această poezie aruncată pe jos aș fi devenit blondă pescarii de la marginea zilei după ce-ar fi vândut peștii caracatițele

am frecat podeaua până la ultimul nod al sentimentului de copac încât a venit o vreme și pietrele tăceau în limba lor tânără de femeie „cum naiba poți să scrii asta” urmează semnul

ochiul s-a repezit asupra mea dând din coadă - ai venit prea târziu osul culorii l-am aruncat după folosire cu părul ud iese această idee din fire

o să desfac singurul cuvânt din această vedere albastră până ce acesta se va deschide cu o pleoapă o să vorbesc singura vedere din acest cuvânt ce dă înspre mare până ce aceasta va

și distanței dintre oglinzi îi este frică de o lacrimă care nu duce nicăieri două priviri paralele care întârzie ca în toate minunile în care nu crezi se dilată spațiul trecut dincolo ar

ca să nu îl trântească vântul drumului i s-a pus o bordură traversând beata fiecare petală este scoasă pe targă de sângele străzii să nu i se infecteze rugăciunea doamne a tuturor

ești atât de departe încât și gândul îmbătrânește până la tine uneori se așază să mai privească o floare de cireș din copacul care a fost ori un asfințit cum se veștejește la țărmul unei mări

cerul și pământul ieftin piatra iubire despărțind moartea de moarte bărbatul mai înalt decât toate înalturile de pe celălalt mal femeia pasăre spunând rugăciunea

într-o zi din fiecare an păsările au obiceiul de a-și lăsa aripile să cadă și zboară cu zmeiele legate de câte-o inimă ori de-o idee și le așază în spate până când devin frunze încercând să se

sângele lup nu mai face regula sângele oaie judecă în câmpiile elizee iarba îndoită de umbra goală și ea în viitorul acesta vărsat peste o tarabă cu verdețuri ieftine mi-e frică să mor să nu

când ți-a mai rămas o picătură de noapte de dat jos de pe tine mă întrebi cum găsește ploaia urechile acului pe întuneric să coase frunza de lună și omul de potcoava ființei lui în trenul

seara pe marginea zilei frunză la capul podului rănită luna își aprinde țigara pe coapsa tremurândă a apei păsări de nisip cioplesc salcie adâncă și albă precum o singurătate prin

apa-i cânta verde din frunză un cerc și încă unul și încă până la vârful durerii cu care-atingea luna venită goală să se scalde și bunică bătrână s-a urcat astă-noapte-n spinare de