Vasile Munteanu

de acord, domnule Melicovici; curaj (la critică mă refer, desigur)!

eh, Liviu, după cum se poate observa din cele scrise de Anghel, e loc și de mai bine; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

da, Anghel, de acord cu tine; observațiile tale sunt pertinente; totodată ele mă pun pe gânduri, dacă Esenin e o prezență constantă a lecturii mele (deși n-am să înțeleg niciodată de ce nevoia de \"a citi Esenin\" - îl știu aproape integral pe de rost), Păunescu nu am mai citit de foarte mulți ani (exceptând unele rare polemici unde am argumentat cu texte din); de asemenea, ai dreptate în ce privește \"finisarea\" - cum am recunoscut și altă dată, textele postate sunt texte \"la prima mână\"; mulțumesc pentru prezență și pentru observații.

?

mulțumesc, Ela; am să duc mai departe firul cugetării tale și am să spun că, după cum omul natural dă naștere altor oameni, poetul (acesta despre care vorbește textul un summum de vicii - pentru că și scrisul este un viciu, chiar unul dintre cele mai periculoase), dă naștere - prin intermediul cuvintelor - unor stări particulare; nu cred că va reuși (nici nu cred că este posibil) să se indentifice vreodată cu ceea ce se înțelege prin Cuvânt (nici măcar cu numele său), dar măcar tinde către aceasta și, în definitiv, evoluția (fie ea spirituală și/sau intelectuală) se referă la \"grade\" ale acestei a;a-zise înCuvântări.

mulțumesc, Marius; ce pot spune, parafrazând, probabil că, din punctul de vedere al Luminii, umbrele nu există; Umbritul (să-l numim așa) e cu atât mai vast cu cât te afli mai departe de Centrul Luminii.

mulțumesc, Dorin; poate nu ai să mă crezi, dar astăzi am scris un comentariu la \"O zi din viața unei mâini\" care, din motive tehnice (delogare), nu a mai apărut (probabil am să-l refac săp. următoare); cu atât mai surprinzătoare prezența ta; de asemenea, bine venită observația ta, un comentariu are nevoie de \"+\" și \"-\" (deși, în acest caz, ironia mi se pare inutilă); paradoxal este că tocmai titlul (care nu numai că nu \"contește\", dar mai ales nu îți place) îți spune că discursul nu este unul exclusiv acuzator, ci implicit autoadresativ); în plus, ai putea deduce din primele strofe că locația \"acuzatorului\" (deținător de degete) este... exact, o vitrină - atât numai că el nu mai este plasat dincoace, ci dincolo de ea; motiv pentru care - poți verifica - reflexia nu înseamnă că dispare, ci este și mai obscură; cât despre degetul care... arată, să spunem că el este... arătătorul, măcar pentru simplul motiv că este unul dintre \"degetele de scris\" (cu alte cuvinte, face parte din \"treimea scrierii\" - știi tu, cele trei degete care țin un instrument de scris).


încă o dată, mulțumesc tuturor pentru lectură și pentru semnul despre.

un decor (sunt tentat să spun orice decor) poate fi perceput în mod direct sau poate fi intuit; relația cu un astfel de univers este una subiectivă la nivelul expresiei și, din acest punct de vedere, poezia Silviei Caloianu a evitat întotdeauna discursul prolix; prin urmare, și în aceasta poezie, intensitatea este indusă de elipitic, nu atât de ce este descris, cât de ce anume este sugerat; evident, această manieră de poetizare implică riscul denaturării sensului real, care este posibil (sau chiar așa se întâmplă) să nu fie pentru oricare cititor același, motiv pentru care, în absența intuiției sus-amintite, discursul poate părea facil; însă descifrarea \"decorului\" presupune descoperirea emoției și, implicit, mijloacele cu care a fost exprimată; putem aproba sau dezaproba aceste mijloace, dar nu putem nega că ele există și că natura lor este una estetică; concluzia: suntem în prezența unei poezii; o poezie fără pretenții inovative, ci unele \"emotivante\", estetice.


același,
Vasile Munteanu

Domnule Mărchidan: în cheia propusă de dv am a spune (fără pretenția unei dezbateri) că simplele necesități ale naturii umane (hrană, adpost ș.c.l.) și imperativul categoric (scuze că am ars etapele istorice ale filozofării de tip raționalist) al prezervării existenței l-au constrâns pe indivd la asociere (polis); se presupune că, în forma sa elementară, această \"societate\" era alcătuită din: agricultor, țesător, constructor, cizmar și fierar; se pare că, trebuie să recunoaștem, pasiunea pentru arte s-a născut începând cu primul neîndemânatic sau primul leneș al unei colectivități; și cum reproducerea nu ține cont de îndeletnicirea individului (cel mult de suma viciilor sale), până la apariția cârciumii/bisericii/bordelului nu a mai fost decât un pas. De acord cu intermediarul propus de dv, dar sub acest raport - Unu/Multiplu - nu am de ales și nici nu spun o noutate: da, Republica este o utopie. Acestea fiind zise, parafrazând: un scriitor bun e un scriitor mort. Trăiască scriitorul!

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

George Ioniță: dv v-ați adresat cu \"domnule Vasile Munteanu\".

Iakab Cornelia Claudia: nu sunt Becali, nu îmi permit oaie (în întregul ei, desigur) decât de Paști; altminteri, \"tovarășă\" mi se pare echivalentul unei ciosvârte (a patra parte) dintr-o doamnă/domnișoară; vorba Poetului (altul): \"stimată doamnă-domnișoară\".

Ionuț Caragea redivivus: \"puțin îmi pasă ce și despre ce ai tu opinii\" (reiau și această parte: \"sper să nu fiu nevoit să reiterez motivele\")

mulțumesc tuturor pentru lectură și pentru semnul despre.

D-ră/D-nă Claudia: o dovadă în plus că funcția poeziei este deopotrivă estetică și taumaturgică; dacă-mi permiteți o parafrază, nu credeam să-nvăț a tămădui vreodată.

D-le Grădinaru: aceasta este dispoziția noastră de azi, un azi ce-i drept cam diluvian.

D-le Ioniță: mulțumesc pentru atenție; cât despre versul cu pricina: nu-i identific disconfortul (presupun că vă referiți la posibilul pleonasm logic; dacă lămâia ar fi fost singurul \"acru\" al existenței, ați fi avut dreptate; deoarece sunt atâtea alte acre/acrituri pe lume - ex: măcrișul, borșul sau... soacra - consider că explicația e necesară, cu atât mai mult cu cât \"motivul lămâii\" nu este folosit aleatoriu.

mulțumesc, domnule Liviu-Ioan Mureșean; nimic deosebit, efectul ploii de bucurești...

ai dreptate, Anni, însă nici eu nu am spus nimic despre \"durată\", ci numai despre caracterul implacabil al adevărului.

da, și mie mi-a plăcut filmul.

și, da, după cum bine ai observat, poezia aceasta se alătură altora într-un ciclu anume, dar, asta e, ele sunt postate disparat, altele nici măcar postate (încă sau care nu vor fi postate niciodată).


mulțumesc pentru prezența care întotdeauna înseamnă.

nu știu ce să spun, Claudia; interiorul unui spațiu celular reprezintă (eu așa cred) o complementaritate a lumii înconjurătoare; o închisoare, de exemplu (și primul care îmi vine în minte e Kafka), nu este în mod necesar împrejmuită către înăuntru, ci către în afară; și de aici se ajunge ușor la \"frică\" (și întregul ansamblu de determinări pe care le implică), la truda elaborării unui labirint (în cazul de față, galerie) ș.a.m.d.; pentru că... cine se poate feri de adevăr?

D-ră/D-nă Paladi: în definitiv, viața însăși este ceva exagerat; însă, din moment ce s-a petrecut, tot ceea ce îi succede sunt simple amănunte; spun asta pentru că mi-aș dori să mă credeți, textul de mai sus nu conține \"prea exagerări\"; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

domnule Enea, departe de mine gândul de a poza în \"tristul\" existenței (personal, chiar și lui Iisus îi refuz \"tristețea absolută\"); după cum se poate deduce din text (acesta, dar, după cum ați observat, și din altele), tristețea, ca și bucuria (autentică?) de altfel sunt stări complementare între ludic și estetic; pretenții vizavi de ce? neșansa la ce? și, nu, nu doresc să cobor din acest tren, după cum spuneam: nu mă interesează unde merg, dar \"merg până la capăt\"; mulțumesc pentru mai mult decât simple cuvinte.

mulțumesc, Liviu, pentru lectură și pentru semnul despre.

mulțumesc, Paul, pentru lectură și semnul despre; cum bine ai intuit, e vorba despre p1, dar, desigur, ca orice individ, și acesta este numai un caz.

și eu mă prefac; în altceva, în altcineva...

mulțumesc, Veronica, mulțumesc, Claudia, pentru lectură și pentru semnul cuvântului așa cum se lasă el deslușit.

mulțumesc, Petruț, mulțumesc, Romeo, pentru lectură și pentru semnul despre.

există un fior al lucrurilor, precum există și lucruri lipsite de fior; dar suma acestora semnifică \"înfioratul\"; iar tu treci prin viață cu un astfel de suflet, oscilând între strălucirea inconfundabilă a dimineții permanente (aș spune un fel de copilărie artistică, acea umezeală a culorii) și măruntele neajunsuri (uneori lipsuri, alteori mizerii sau boală) specifice oricărei viețuitoare; numai plasat în mijlocul unui astfel de Mister, în mijlocul Viului, poți afirma cu seninătate (pentru că nu o văd deloc drept o expresie a blazării): \"toate sunt la fel\" - dihotomia încetează acolo unde începe inima.


același,
Vasile Munteanu

ai dreptate, Leonard: nu putem defini ființa (oricare, cu atât mai puțin Ființa); în consecință, ne raportăm la atribute ale sale posibil de ipostaziat (mai exact, de atribui mental unei relații, însușiri sau unei noțiuni o corespondentă din lumea considerată ca fiind reală); de aceea cred că Setea nu este o stare, o senzație, ci constituie însăși esența \"rădăcinii\" noastre; mulțumesc pentru prezență și pentru aprecire.

A. M.: am omis că, înainte de a defini ce înseamnă civilizație, am afirmat că nu știu ce înseamnă aceasta; iată, cât de ușor pot fi contradictoriu în numai câteva cuvinte; ceea ce mă face să cred că omul este propria sa teză și antiteză; dar să lăsăm antropologilor ce este al antropologilor; mulțumesc.

I.C.: cum am afirmat cu altă ocazie, nu mă interesează ce și despre ce ai tu opinii (sper să nu fie nevoie să reiterez motivele); și asta deoarece consider că nu mă încadrez între aceia care mai sunt posibil de aburit cu lupul în blană de oaie; desigur, nu am cum să te constrâng, dar aș prefera să nu mai fiu nevoit să îți răspund, invitație căreia ai putea să îi dai curs măcar din spirit de reciprocitate (adică, un fel de politețe, dacă acest concept semnifică ceva pentru tine); succes.