Vasile Munteanu

poezia pare un veritabil exercițiu în cheia Fa, de acorduri în stare directă (Do-Mi-Sol/ Fa-La-Do sau după urechea cititorului); un început mai mult decât promițător, de o armonie care mai răzbate alocuri (\"am nevoie de încă o mare iubire/ pentru a-mi încheia volumul\" (de subliniat câte înțelesuri propune acest \"încă\", precum și duplicitatea cantitativului din \"volum\"); din păcate, curajul asumat de a scrie încă un text despre scriere este viciat de excesul de \"semitonuri\" (fie diezi, fie bemoli), care depășește numeric numărul notelor pline: \"sau poate teama de a nu muri singur/ mă va face să scriu/ într-un moment de insomnie/ poezia perfectă\" (un romantism cioranian - lipsit de obiect, de altfel; deși nu pot nega, insomnia este autentică) sau \"să te folosești de cuvinte/pentru a te flagela\" sau \"departe de tine însuți\" (excesiv de comun); iar refrenul: \"la ce bun\" este de o retorică absolut ineficientă (și la fel de comună); iar imaginea de final, incontestabil sugestivă (un pumn fără obiect exterior); este construită ușor la întâmplare (degetele nu se unesc în pumn, ci se strâng; de exemplu, degetele se unesc pentru închinare).

de ce am început prin a spune că textul acesta pare un exercițiu de armonie fonică? pentru că, pe de o parte, Vladimir este unul dintre autorii pe care îi apreciez de ani buni; am spus cele de mai sus covins fiind că și el știe că textul acesta nu se ridică la nivelul unei \"melodii\" depline, executate cu virtuozitate (așa cum am mai întâlnit la el); iar, pe de altă parte, am fost surprins de efuziunea nejustificată a antecomentatorului (deși a devenit un fel de notă personală).

mulțumesc, Emilian, pentru lectură și pentru \"rezonanță\".

totul este relativ; chiar și relativitatea.

desigur (bis, tris...), e bine ca, în ciuda vârstei, cineva să se țină bine; dar este la fel de important și de ce anume se ține.

râdem, glumim, dar îmbătrânim.

nu

mulțumesc, Alex, pentru preumblarea printre cuvinte; despre majuscule înclin să îți dau dreptate; dar, cred eu, în viață e la fel - fiecare cuvânt are importanța lui; cu toate acestea, omul își aruncă privirea cu mai multă așteptare doar către un număr restrâns dintre acestea: adevăr, fericire, dumnezeu (pentru puritanii academici: l-am scris cu literă mică, aici, fiind doar un concept)...

http://agonia.ro/index.php/poetry/13962940/index.html

ludicul observat pertinent de Laurențiu Orășanu și ironia de natură filozofică îmi amitesc (în sensul bun) de scrierea lui Sorescu, mai ales de cea din volumul \"Apă vie, apă moartă\" (volum editat în Craiova, dacă nu îmi joacă memoria feste; deduc de aici că aceeași apă curge și pe Vedea ca și pe Olt); un amar al cuvintelor, deopotrivă o detașare de ceea ce provoacă acest amar; o tristețe senină, de... taoist autohton.

probabil așa se explică atât autenticul stării, cât și sinceritatea exprimării...:)

pentru o gură curată, părerea mea este că, în realitate, problema este mult mai simplă; totul se reduce la usturoi și la pastă de dinți; restul... ține de procentul de apă.

desigur, unii preferă cu maioneză; în timp ce (cazul usturoiului), înainte (cazul pastei de dinți); dar indiferent de preferință, rezultatul se numște... lasă un iz specific.


apropo, dacă mai scrii 2-3 la fel, rezultatul se numește manierism (sau rețetar, cum preferă antecomentatorii); în alt stil, desigur :D.

băi, nu știu sigur dacă cel vizat era capul, dar sigur de vină e faptul că sunt plecat mai devreme cu sorcova (sau cu steaua, mă rog, d-astea de... sf vasile, vasile cel mare sau basilică-ntr-un picior).

oricum, nu știu Elenei, dar mie mi-a plăcut ce i-ai scris și mai ales cum; oricum, în tetxul respectiv, am dat fiecăruia colindețul cuvenit, că doar a cântat pentru el.

să fie primit.

despre întreg: la început mi-a plăcut (mult); am recitit; se vede mâna fermă, dedată la tehnică, dar mi-am pus problema a ceea ce transmite: în ciuda farmecului de construire și a gravului spus într-o aparentă glumă... de stare, ideea este că pare lamentația ipocrită a unuia care vrea să îi convingă pe ceilalți că ar vrea să se sinucidă, el neavând nici o clipă intenția; cel mult își caută o scuză pentru a mai bea; nu cred că a ratat un asemenea \"arsenal\" (poate doar în imaginația euforică); nu mai știu cine zicea că nu își poate imgina ratare mai jalnică decât ratarea unui sinucigaș...

așa că, îmi place la fel de mult ca text, dar concluzia este că... ori e prea gravă ca să fie glumeață, ori e prea glumeață ca să fie prea gravă (posibil să mă înșel, dar cred că intenția ta fiind să acorzi subtextului o notă contemplativă).

părerea mea (care este): prima strofă strică întregul; ai făcut compromisuri de dragul rimei sau al ritmului și se simte; de exemplu: \"test de control\" sau \"și nu pot să pătrund\" (unde oricum \"și\"-ul e în plus); sau finalul votcă vs mitilic (unde votca zic eu că ar trebui să lipsească, accentuând decizia de înecare în alcool; așa, pare mai mult o porblemă de... preferință).

mulțumesc, Ecaterina, mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre
.

cred că obosesc/obosită comprimă exagerat finalul; poate o trecere mai lină ar ajuta mai mult; ar întări ideea negării din preaplin; ceva de genul: \"o să mă obosesc altă dată// deja sunt/ (și) tot ce vreau e să dorm\".

mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre. mai ales pentru semnul căutării de expresii.

Elena: secretul nu constă în a face din rahat bici (pentru că asta poate oricine, mai ales verbal; ți-ai pus problema că s-ar putea ca asta să fi vrut să demonstrez?), ci (după cum se spune) să reușești să faci cu el \"plici!\" ai încercat vreodată (chestie de... pleasnă)? pentru că din \"comentariul\" tău nu îmi dau seama.

mai puțin strofa aceasta: \"nevoile fiziologice înlocuiesc/ rugăciunile de dimineață/ văd toată mizeria din mine ca pe o comoară\", care nu doar că, pe de o parte, forțează, pe de altă parte, aglomerează inutil ideea, dar în această succesiune aruncă o notă de vulgar involuntar (adică te pocnesc, ele, nevoile fiziologice, exact după ce începi să te gândești la ea); și, nu, ideea nu este să muți strofa mai sus (chiar dacă ți se pare că asocierile de aici sunt o reușită a exprimării: nevoie fiziologică vs rugăciune și mizerie interioară vs comoară).

Ep.1, partea 2: Iadul e aici

aș începe scormonirea de sens precum găina (din mijlocul grămezii): ce nu te omoară e un pandantiv bun. de fapt, m-aș referi la el ca la un pandant, jumătatea simetrică a unui întreg – omul și glonțul. biologicul s1 + artefactul s3 = festivismul apocaliptic al strofei de final. triumful materiei asupra spiritului. triumful creației asupra creatorului. căutarea disperată ca activitate diurnă din texte precedente (mai exact, motivul mâinilor) capătă aici dimensiunile contemplării nocturne („seara nu mai scanez cu mâinile orașul”). în fond o alienare, un coșmaresc (căruia i-aș putea găsi ușor filiații în literatură sau în artele plastice) ce reduce ființa umană la limitele sale primare: „am purici,(…) , am lucruri rele în mine care mănâncă lucrurile bune. am gândaci de bucătărie în cap”. înțelegem prin aceasta că până și domesticul s-a întors împotriva îmblânzitorului. că acest domestic este în esența sa o iluzie (cine nu crede să încerce să domesticească un gândac de bucătărie…). un mediu ostil, anarhic, fatalist. un mediu care nu permite intimitatea („nu poți să scapi orice faci, nu ai un\' să te duci, nu ai un\' să te fuți”). o posedare incomunicabilă („sunt scârbită de toate, dracii mă ating în toate pozițiile, nu spun la nimeni, nu știe nimeni”). un infern care „ne mănâncă de vii”.

Ep.1 (nu mi-a plăcut)


s1: txt-ul debutează plat și alogic. mai ales pentru că recurge la o formulă categorică (căreia i s-ar putea reproșa totuși exprimarea unui raport copulativ; corect ar fi fost „gata!”); de ce spun că este lipsit de logică debutul: pentru că formulat astfel, el arată decizia (discutabilă ca orice decizie luată când „ai draci”…) de a nu mai posta pe net (dar neavând control deplin asupra a ceea ce deja ai postat), dar acest lucru nu influențează cu nimic „piața”, care după cum bine se știe puțin îi pasă de toanele (și tonele) produselor pe care le consumă; totuși (probabil datorită sincerității de moment) autoarea are intuiția acestei formulări alogice, pentru că, după cum mărturișete: „spun imbecilități și fac imbecilități” (inclusiv ușoara tentă de fiziologic a formulării); desigur, la fel de intuitiv (și de neprincipial), autoarea are tendința de a da vina pe ceilalți: „mănânc și beau imbecilități” (cum ar veni, este un efect a ceea ce consumă; cred totuși că autoarea a omis să ne comunice și ce bărbați consumă… ); după această introducere în stare, urmează o localizare (tautologică și în aceeași notă de alogism) în spațiu: „aici nu sunt eu. nicăieri nu sunt eu”; păi, dacă nicăieri nu ești (tu), evident că nici aici; cu toate că, tu, aceea care comunici toate acestea ești… tu; dar, după cum am remarcat mai sus, intuiția și sinceritatea unei femei sunt infailibile (dar tot la fel de alogice): „sunt o vacă, sunt o curvă proastă”; alogic este tocmai acest tip de raport identitar: „și… (vacă) și… (curvă)”; pe de o parte, o vacă, oricâți tauri ar monta-o, rămâne ceea ce este o vacă (eventual de prăsilă, nu de lapte); abia femeia este o curvă (deși putem distinge și aici între plăcere și foloase materiale – sic!; mai mult, putem distinge chiar și între naturalețe – pentru că prostia așa și este – și premeditare – aspect asupra căruia nu mă exprim pentru că autoarea nu ne lasă nici un indiciu); plus că, admițând că o vacă ar răspunde la telefon (secret/nesecret - ?!), are rost să ne imaginăm ce și cum ar răspunde? punct în care sunt în sfârșit în deplin acord cu autoarea: cu o astfel de scriere, viitorul e perfect ratat. dar halatul, pardon, prezentul! prezentul?! cât e, doamnă, prezentul? și de unde l-ați luat…


despre celalte strofe nu mai scriu - sunt exprimate în aceeași manieră.


(pauză publicitară; după pauză, \"Mi-a plăcut\")

domnule Ștefănescu: rog să nu mai dați preavize; dacă intenționați să comentați, așteptați până aveți timp și/sau cuvinte și semnați-o direct; băi, Ștefan, dacă un virtuos al genului (nu-ți fac pantofii, dar te consider) apreciază micile mele accidente, nu pot decât să mă simt flatat; dar, doamne-iartă-mă, spune dracului mai clar ce vrei să spui, că am citit întregul de mai multe ori ca să pricep pe jumătate; oricum, se combină cu verdele-de-paris... de senzație. (am dat cu basca).

domnule Kosta Vianu, nu m-ar fi deranjat o analiză mai consistentă (știu că puteți și profit, așa, de la obraz), dar întotdeauna onorat de semnul dumneavostră.

domnule Recheșan, regret că partizanatul va cuprins mai abitir decât textul în sine.


mulțumesc întreit pentru lectură și pentru semnul despre.