Vasile Munteanu

au zis-o alții mai bine: "La început, a fost cuvântul. Tu să taci. Ești mut ca un pește".

desigur, am putea uda un pom uscat; dar și aceasta au făcut-o alții înainte.

spre surprinderea unora, a dat... roade.

orașul, nu oralul; gura păcătosului...

cred că aici l-ai scos de sub pat eu-l tău din precedenta; nu-mi plac: începutul (n-am o justificare concretă, pare că n-ai știut cum să începi și ai introdus-o așa, improvizând) și partea asta:

"nu va trece noaptea și va lua la rînd toți bărbații
pe cei de pe pîrtie apoi
pe cei din stațiune apoi
pe cei din oraș apoi
pe cei din întreg universul mai puțin pe unul"

pentru că "apoi" contrazice pe "toți"; sau ăia de pe pârtie sunt alții decât "toți"? cred că mergea ceva de genul: ... toți bărbații/ de pe pârtie/ din stațiune (stațiunea nu este și oralul?)/ din întregul univers (uite așa ne vor cuceri marțienii fără să tragă un foc...).


poate găsesc timp să comentez și restul; care nu mi-a displăcut.

ți-aș fi zis că mi se pare de o tristețe sfâșietoare o păpușă "dezbrăcată" de rost/uri (pt că așa văd eu aceste "circumscrieri" ale matrioskăi). că poeticul tău (deși riscă să pară nenatural) este de un funciar literalmente slav, cum numai un împătimit (ca tine) de literatura rusă (să nu ne dăm în bărci, și de cinematografia) poate expune (și se poate înțelege singur, evident :D ); un univers în care muzica se aude de pretutindeni, dar, în absența "dirijorului", riscă să devină hărmălaie; de aceea Femeia, tocmai pentru că e singură, ordonează; pentru că ordinea apare numai acolo unde înainte era Nimic (dezordine).

pentru că nimic suntem, Marțiene, fără femeile vieților noastre.


acestea ți le-aș fi spus. și multe altele.

dar nu ți le spun.

pentru că nu meriți.

"păi, asta e politică (poezie) ce faceți voi aici? (...). ... în ea de politică și voi și eu!"

ce nu ziseși? acu' știu cu ce te alăptă mumă-ta, nu cu lapte, cu borhot...

da. la toate întrebările puse de tine mai sus. sper că această afirmație îți este de mai mare ajutor.

"soare putred - lumină lăptoasă"; oricât (mi-)ai estetiza contrariile, dacă "putred", atunci "purulent"; "lăptosul" îl asociez cu planturosul, plesnește de sănătate, e o caracteristică prin excelență a viului.


șamd.

personal (subliniez, strict personal), văd acest text astfel:

"opintim în ceață/ brațele unei alte dimineți/ fără tine"

spun și de ce:

- "brațele morii de vânt" nu face decât să repete imaginea; motiv pt care de ce mai este nevoie de imagine? și cu imaginația cum rămâne?
- adevărat: rima aceea, involuntară sau nu, este deranjantă.

despre fotografie:
- contrastul cromatic face toți banii
- "diferența de nivel" completează fericit
dar
- la fel de personal, aș fi riscat să răstorn imaginea; ca și cum ar fi elicea unei ambarcațiuni în care, dacă am avut curajul sau nesăbuința de a urca, lancea lui don quijote ne este cârmă.



de ce mi-am permis să mă gândesc la don quijote; nu pentru că, poate cum ar fi unii tentați să creadă, la altceva nu mă pot gândi când văd o moară de vânt; ci pentru că, pe de o parte, cred că micile inadvertențe dintre text și imagine sunt cauzate de faptul că acest text este scris de o femeie (iar această afirmație nu este câtuși de puțin misogină); pe de altă parte, refuz să cred că "lui" se referă la un bărbat, la un muritor.

că este o aglomerare de elemente care direct sau indirect au aceeași semnificație: cortină, scenă, regizată, sufleur, sală de teatru, mimăm, piesă de succes, jucată, casa închisă, în picioare, aplauze; e prea mult pentru un text de mici dimensiuni; plus că începutul e șablonard (memoria nu mă ajută, dar sigur apare identic în România pitorească, Fefeleaga și vreo scriere de-a lui Sadoveanu.

mulțumesc, Ottilia; mai ales pentru cele ale textului; pe celelalte nu pun prea mare preț; aceasta nu înseamnă că nu pot să îți doresc să cucerești noi dimensiuni ale desăvârșirii (pe care să ni le împărtășești și nouă) - mulți ani îți doresc; mulți și din ce în ce mai buni.

pentru acel "cu juma de gură" mi-ar fi plăcut să păstrezi imaginea aceasta de profil, să spui "m-am uitat în ochiul lui" (lăsându-ne pe noi să ne întrebăm dacă celaltă jumătate există); pentru că textul așa mi se pare, a fi despre jumătăți: de vârste (care numără cu predilecție ce a trecut, nu ce va veni), de relații (știut fiind că jumătatea oricărei relații este o singurătatea deplină), de angoase (în care "armele" specifice - cleștii - abia dacă ne ajută să "dăm înapoi"); și-mi place că un text restrâns vorbește despre acestea toate, că este, totuși, un text optimist (uitatul sub pat este o formă de curaj), unul "evaluator" (specific mmoentului) și unul al cărui final este de genul "va urma".


un cititor,
Vasile Munteanu

"Mă gândesc să mă extind!"

în afara celor deja evidențiate (să nu exagerez, mai mult sugerate), mi-a mai plăcut că niciodată nu ai primit acest concept, ipocrizie/ipocrizism, în accepțiunea sa etimologică (probabil psihologia nu ți-a permis...); să spunem că în majoritatea cazurilor am înțeles prin aceasta acțiunea, trecerea de la ceva neesențial, considerat sub natura sa cantitativă, la ceva structural, calitativ.

așa că, marchize Sadea, nu mai vedea tu crime acolo unde Cain acționează în virtutea unui bine... mai înalt; că, de exemplu, în cazul în care Creatorul Oamenilor, în loc să se certe cu Creatorul de Cuțite, ar fi băut un păhărel, alta ar fi fost istoria umanității (și a cuțitelor, desigur); unde mai pui că frumusețe de locaș de cult (și observă te rog că această ipocrizie se manifestă chiar și între "cult" și "cultură") ar fi rămas nepictată cu "scena dreptei judecăți" (parcă o stângă/strâmbă judecată nu ar fi o judecată...) sau chiar fără clienți.

la final, nu te îngrijora din mai nimic, ce, de ciobanii din Miorița s-a auzit altceva sau i-a văzut cineva?

mulțumesc, Ottilia, pentru cuvinte și pentru semnul de lectură.



recitind, ți-am dat drepatate Adrian: cred că instinctiv am ghidat schimbul de păreri către aspecte obscure ale textului tocmai pentru a nu aborda textul în manieră explicită; atitudine pe care îmi place să cred că ai să o accepți și ai să mă scuzi.

o singură precizare: acolo, pe finalul comentariului, "mormânt" nu era folosit în sens propriu.

am să mă opresc aici; mulțumesc mult pentru reveniri; și mai ales pentru excelentul exemplu că nu contează că opiniile sunt mai mult sau mai puțin contradictorii când totul este argumentat decent. respectul meu.

"Dar de data asta nu lua boabele una cîte una, ci din două în două, ținîndu-și
aproape răsuflarea, căci tînjea cu înfrigurare să ajungă la ultima."

propensiunea aceasta a eludării (manifestată de către tine) transformă ilegitim o explicitare în acuzare; în definitiv, acesta este rezultatul inerent al "selectivului"; pentru că (dacă ești sincer - ceea ce ți se întâmplă rar -, ai să recunoști) a vorbi despre dragoste prin gura demonului este una, alta este a vorbi despre demon cu gura unui îndrăgostit; cum ar putea fi altfel pentru un spirit a cărui dramă supremă este că nu trăiește nici o dramă? până la ipocrizie mai este un pas: acela al convingerii celorlalți că lucrurile ar sta invers; în definitiv, cu imaginație (degradantă sau nu, e mai puțin important) lucrurile poate chiar ajung să stea astfel: invers.

probabil că este și motivul pentru care triumfă imitația; căutând pe net citatul din Marques (asta e, am capul plin de citate, dar acesta nu se numără printre ele), am dat de un blog unde "ideea" de mai sus, inclusiv dpdv grafic e infinit mai reușită decât la tine: http://hermeneuticasibazar.blogspot.com/2009/07/del-amor-y-otros-demonios.html

- reproșându-mi (constructiv) că aș fi un „etichetator”, omiteți un aspect; de exemplu, când spun „am avut o zi proastă”, nu înseamnă că toate zilele sunt proaste, sau că nu am avut și zile bune; așadar, „etichetarea” mea (mă refer la ea astfel pentru că înțeleg că așa a fost percepută) se referă la subiectul/obiectul de astăzi, nu la acelea de ieri; ele sunt „aceleași” sub raport spațial (iar acesta nu este zidul, ci „ușa”), pentru că le conștientizăm „unul lângă celălalt”, dar altul sub raport temporal, pentru că le conștientizăm „unul după celălalt”.
- în plus, un aspect mai important decât pereții (al căror număr este dpmeudv neimportant), și asupra căruia interpreții paradoxului filozofic nu au insistat este „acoperișul”; de exemplu, presupun că este unul dintre motivele pentru care pentru egipteni a fi mort într-o piramidă echivala cu a-fi-viu-în-cer; o piramidă, așa cum o văd eu, este o locuință redusă la esențial; pentru că iluzia ocrotirii (conferită de pereți) ascunde drama îngrădirii; motiv pentru care vă dau dreptate în primă fază, meditația este o cerință primordială, dar, din păcate viul lucrează prin și asupra primarului; pentru meditație (mai ales în prezent) condiția prealabilă este a te muta în cer.
- de ce? pentru că acolo nu sunt nici „curți”, nici „cișmele” (nonid izvor, cu întregul spectru de implicații); iar ceea ce însetează și îndestulează.
- dante? desigur, comparația a fost eronată de la început; dacă ținem cont de „pragurile” trecute, mi-aș permite să spun că, dimpotrivă, era un mormânt (piramidal) versificând printre hiene.

copii

domnule Popovici, nu am înțeles care este rolul "mașinăriei", dar, da, în fața unei astfel de "mecanici" oamenii sunt prea mici; atât pentru a te certa cu ei, dar (atenție!) cât și pentru a te lăsa certat de către aceștia; pentru că - și aici îmi permit să vă contrazic - arta nu implică dragoste, ci dragostea e o formă sublimată a iubirii (pe care, nu putem nega, și animalul o simte); pentru că altminteri am ajunge să fetișizăm anumite forme mai mult sau mai puțin estetice, dar deloc poetice (de exemplu, "ciocanul"); mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

domnule Pop: îmi permit să cred că, fără gradul său de concret, onirismul nu ar fi deloc dezirabil; mai mult, am împărtăși din el exclusiv coșmarescul; nici eu nu stăpânesc numărătoarea pereților; dar aceasta deoarece este genul acela de construcție posibil de evaluat numai din exterior; atât că ea implică un paradox de tip leibnizian: când ieși (pe ușă, desigur), iei și pereții cu tine; prin urmare, o astfel de sete nu poate fi abordată decât "din interior"; exteriorul este sinonim neparticipării; iar timpul mi-a demonstrat că persoanele despre care textul face vorbire participă: atât ca subiect, cât și ca obiect; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

d-ră Mihai: sincer, la un moment dat am crezut că între ceea ce scriu și ceea ce citiți au apărut anumite rupturi interpretative; apreciez sincer că nu ați renunțat și că ați acces către planul interior al exprimării mele în scris; încerc pe cât posibil ca și acela exterior să respecte criterii formal-poetice; sunt conștient că nu reușesc întotdeauna; e o manieră de a poetiza pe care mi-am asumat-o, deci nu sunt extrem de afectat când multe dintre texte nu stârnesc reacții; dar aș fi ipocrit să nu recunosc că sunt încântat când persoane cu o anumite calități indispensabile analizei literare (și vă consider o astfel de persoană) acced către sensul real al versificației; în același timp, aș minți dacă aș pretinde că recurg la o întreagă arhitectonică sau la cine știe ce schițe complexe înainte de a așterne pe hârtie forma finală (sau aproape); din fericire, m-am numărat printre acei copiii cărora nu numai că le-a plăcut să li se spună povești, dar să citească ei înșiși cât ai multe; care a descoperit (foarte de timpuriu, chiar dacă acompaniat cu dificultățile inerente) farmecul inegalabil al miturilor și legendelor, al diferitelor perspective religioase și științifice asupra lumii șamd; deci exprimarea în versuri a acestor lucruri, cel puțin la mine, cunoaște un oarecare "firesc"; dar cum, indiferent de subiect, un plan există, toate acestea ar fi însemnat probabil mai puțin fără interferența cu terțe viziuni, cum ar fi aceste "viziuni pictoriene" sau "viziuni marțiene" (deseori și ele coșmarești, dar tocmai de aceea uman-artistice); poate de aceea mi-aș permite să spun că un marțian care pictează în versuri e un balaur; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

am să mă gândesc la cele spuse; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

l-a remaract excelent(ța sa) Radu Ștefănescu (la un text unde mi-e lehamite să intervin și eu; în plus, cu morile de vânt nu mă mai lupt): du-te, frate, și delectează-te cu vapoare de hârtie pe mare, cai orbi și... mai mult decât albaștri - aproape verzi (?); sau vb Pictorului, citându-l pe Cocoșilă: de ce nu te duci tu la cârciumă și te faci de râs p-aci?

- scrierea dialogală începe cu majuscule pentru că nu începe cu minuscule.