siesta crăciunului

Primul vers este genial "împovărat de carnea construind în mine un alt porc".
"copilăria mă cuprinde ca o amețeală"... frumos.

între stări, tot o stare; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre, domnule Mira.

Mie însă…
…mi se pare că textul e stângaci, scris “copiind” o stare stângace. Pentru că:
a) “alt” trimite deja la prezența unui prim, secund sau terț, deci versul DE DEBUT e ambiguu (sau nobilul V.M e “primul”?)
b) “nici să dorm nu pot”, naiv
c) “mă priveau
atât”, iar apoi după “atât” de parcă ar mai încăpea ceva după vreun “atât” spui că mai și murmurau
d) Nu se înțelege de ce scrierea dialogală începe cu litere mari
e) Ansamblu: imaginea copilului pur nu e prea “măiastru”, că tot m-ai certat vizavi de acest termen, construită. Ai poezii în care ea apare mult mai complex și încărcat de sensuri; aici e un exercițiu, poate o licărire, o necessitate de a “vomita”, nu știu. Colac peste pupăză, cozonac peste coțofană, e un text care nu-ți face mare cinste. Și nici acest coment-ariu/ator.

sincer, dintre toi aceia care ar fi putut comenta la tine m-aș fi așteptat cel mai puțin să abordezi textul astfel; de ce? pentru că te bănuiam de mai mare apropiere de ideea de "copil divin" (o trimitere certă ar fi Jung/Kerenyi) din perspectivă mitologică (aspect care ți-ar lămuri fără cuvinte inutile "stângăciile)"; nu știu dacă are importanță sau nu (și probabil implicit în defavoarea unora dintre scrierile mele mai vechi), am ajuns să consider "tușele groase" din poezie pur și simplu isterie.

ți-am răspuns acestea încercând să înțeleg ceva din comentariul tău (din care, între noi fie vorba, mare lucru nu am înțeles).

- scrierea dialogală începe cu majuscule pentru că nu începe cu minuscule.

l-a remaract excelent(ța sa) Radu Ștefănescu (la un text unde mi-e lehamite să intervin și eu; în plus, cu morile de vânt nu mă mai lupt): du-te, frate, și delectează-te cu vapoare de hârtie pe mare, cai orbi și... mai mult decât albaștri - aproape verzi (?); sau vb Pictorului, citându-l pe Cocoșilă: de ce nu te duci tu la cârciumă și te faci de râs p-aci?

ca in strofa a doua faci prea multe concesii unui stil oarecum pompos, filosofic
este un fel de abracadabra printr-un limbaj prin care strecori, parca inconstient, esantioane de emotie - aceasta-i cu putinta la granita dintre relaxare/ironie si firesc/simplitate [o reteta sigura si de efect, din punctul meu de vedere]
nu-i de neglijat nici opozitia ontologoica piatra-om - si daca lumea ar fi doar de ele populata!
una peste alta, textul are un fir nostalgic viguros, neintrerupt
din aceasta cauza si senzatia de care ti-am spus, as fi atent cit, si mai ales cu ce, il incarc

am să mă gândesc la cele spuse; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.