Vasile Munteanu

ai greși numai dacă n-ai citi (sic!) - :)

Și nu îți mai cere iertare, că nu îți mai răspund! Nu ziceai că ești egoistă?

la ce bun, altfel, oamenii...

Cu drag,

Ioane, cuvintele, uneori pot minți și ne pot minți, dar nu și Poezia.
Îmi pare bine să te cunosc.

Cu prețuire,

poazia ta, așa cum o văd eu, deplasând, după cum zicea cineva, expresia de la metaforă la cuvânt („pisică”), denotă un paradoxal romantism antiromantic. Deși rămâne romantic prin semnificația conceptelor-cheie, prin asocierile specifice viziunii poetice și prin nota contemplativă, ea este antiromatică prin „stil” („Stilul este artistul”, parcă se zicea?), prin acea epurare metaforică inutilă, care putea da poemului aura de „încărcat”.
Altminteri, la nivelul strofelor, întrezăresc (posibil să mă înșel...) o „cronologie spirituală” a descifrării „echilibrului viu” care este lumea:
strofa 1 = artistul
strofa 2 = îndrăgostitul
strofa 3 = credinciosul
Deasupra tuturor - „un pictor orb” care, cunoscând „formulele perfecte”, „scoate pisicile una câte una”.

Cu prețuire,

între certitudine și îndoială, între real și ideal, între „despărțiri” visate și despărțiri întârziate sufletul are o singură certitudine. IUBESC.
Cine poate iubi mai mult decât o femeie tristă?

Cu drag,

oricât de nebănuite ar fi, Ioane, căile domnului, pentru cei ca mine și ca tine și ca Sirena (deși ea merită un loc aparte) „revărsarea” e mai la locul ei în poezie...

Cu prețuire,

Dragă Mihaela,

fiind prima oară când îți citesc poeziile, recunosc făcut curios de semnul lăsat de către tine la poezia mea, am să te rog să îmi permiți o scurtă părere generală.
Poezia ta, atât cât ai postat pe site, abundă de un animism de factură feminină plăcut de sesizat. Ca tabloul să prindă contur, propui această contradicție a planurilor (de exemplu cu cel din „Lumina-soră”) de manifestare „pământ” - „aer”, cu aripi și fără de aripi, rănită și îndrăgostită, „anatemizată” și înălțată.
Oare chiar este adevărat că „iubirea îți dă aripi”?

Cu drag,

Dragă Daniel,

Un panteism („și pietre și iarbă și năsturei”) devenit crez și iubire de semeni („lumânări, rugăciuni și oameni”), daruri ale beatitudinii celor două lumi („liniște în nori și prin noi”).

Și cum Ea e celălalt El, întunericul curge ca un „miez de ciocolată” atunci când „coloana suspendată într-un sărut” trezește în îndrăgostiți conștiința repetabilității imposibil de cuantificat („nu-i ultimul dar câte mai sunt”), precum și „prețiozitatea” unică și irepetabilă („doar tu plângi diamante/ zâmbește-mi iar aur”).
Puritatea este sensibil subliniată prin apelul la versificarea de factură folclorică: „scumpa domnita/mi-e teama de noi/da-mi o gurita/sa nu mai fim goi/gingasa craita/un cer fara ploi/iesi la portita.”
Sărutul („gurița”), pecetluiește, astfel, ceea ce promite cerul ai cărui nori negri („un cer fără ploi”) sunt alungați de iubire.
O iamgine solară, puternică și senzuală în egală măsură în care, pe final, totul pare să se amestece cu cerul sub penelul zburdalnic al vântului care ca un pictor în transă vede adâncul zării nevăzute.

Cu prețuire,

E prin ținutul Mae o pădure
Lângă pădure e cetatea Miriam
Atâtea uși deschise spre poveste
Și, din păcate, nici un geam...

Eu îți mulțumesc și îți cer iertare.

Dragă Viorel,

din câte îmi aduc eu aminte („și îmi aduc bine aminte”, vorba lui Creangă) regula de formare a pluralului pentru „roată” este alta decât cea pentru „copertă”.
Mai la obiect, Dicționarul Ortografic al Limbii Române, precum și Dicționarul Ortografic, Ortoepic și de Puncuație recomandă ca „analog” formării pluralului substantivul „casă”.

Acum, dacă ținem cont de faptul că tendința actuală a vocabularului este aceea de a asimila „formele vorbite” și pentru că în majoritatea cazurilor (publicistică și TV ) este folosită „forma neacademică”, recunosc, este posibil ca această formă să fie asimilată și eu să nu am habar.
Are vreo importanță, până la urmă. Eu am citit cu plăcere, oricum. N-am vrut să facem „un caz” din asta.

Cu respect reciproc,

Dragă Elena, nu am uitat de „promisiune”, dar aștept noua poezie, nu am vrut să vin într-o pagină unde „nu mai e loc”. Cât despre afirmația ta din ultima parte a comentariului în loc să mă măgulească mă întristează. Dacă toți ne-am evalua „creațiile” prin analogie, câți dintre noi ar mai scrie. Te rog, nu renunța. Mai ales printr-o așa analogie. Meriți mai mult.

Cătălin, mă bucur să te cunosc. Afirmația ta merita puțină „polemică”. Nu știu dacă asta ai dorit, dar pe mine experiența ultimelor zile m-a învățat că cel puțin Romtelecom-ului puțin îi pasă de opiniile noastre. Și atunci, încercând să nu „mă mai aprind repede” (cum obiectiv a observat Alex. Popp) am să îți spun doar atât: dacă poezia mea scrisă în „stilul” anilor \'50 te va învăța cel puțin „cum să nu scrii”, merita citită. Dacă nici măcar atât, atunci vorba ceea, mouseul e ca telecomanda: schimbă și tu canalul. Eu oricum îți mulțumesc de „trecere” și de comentariul tău postmodernist, de fapt suprarealist.

Dragă Viorel,

ai dreptate, nedormit sunt mai tot timpul, trebuia să mă obișnuiesc până acum. Pluralul de la copertă e... „coperte”. Atât. Îmi pare rău că nu am reușit să fiu „discret”...

Cu respect,

Dragă Mae, tu participi la minunea de a fi mama-copil...

Cu drag și cu palmele ca pentru-nchinăciune,

în ziua în care nu îmi va mai scăpa nimic, Dana, la ce aș mai citi poezie?
Dă-mi, Doamne, puterea de a înțelege din greșeli!

Afect - intelect - viață. Orizontal - vertical - universal. Erotism - munte - culme. Și toate au consistența pe care o are „roua” pe „buza unui gând de copil”.
Urcăm greu și-ajungm repede, nu-i așa, Gabi? Prea repede ca să nu ne pară rău...

Cu drag,

Mulțumesc.

Planuri:
1. Poezia „materiei” și a rațiunii:
Tai drumul spre muntele templu pentru urcușul nepriceput de rațiune. Nu se mai văde dintre mestecenii albi se-ascunde în umbra stejarilor drumul e-o liniște sacră. La poarta curții bătrâne pioase îngrijesc lângă zidurile vechi frunți de pelerini cu aurul prafului sacru. Flori scuturate pe-o frunză de banan ofrandă de piatră neagră unei zeițe oarecare.
Punct comun: Astăzi sunt puțini cei care oferă.
2. Poezia „spiritului” și a credinței:
Prin pădurea cu maimuțe, himere vechi agățate în copaci, pe umeri port un glob de cristal prin iarba deasă a divinului. Nici cal, nici călăreț cerul e-aproape văzduhul născut, imaterial, se-ntinde incert. Îmi las gândurile desculțe, mărunte altare de amintiri înșirate ici-colo cresc liane cu flori violet ridicate timid. Ungerii din palma unei fete triste (TU) cumpăr petale de trandafir altarului sărăcăcios, bătrânele vise mă privesc, se miră și mă ating de parcă aș fi săvârșit o minune.
Punct comun: Astăzi sunt ăuțini cei care oferă.

Îmi amintesc, dragă Dana, că părintele Stăniloaie numea pe Isus „omul culminant”. Poate greșesc, e atât de ușor să păcătuiești prin cuvânt în „iarba deasă a divinului” încât, raportându-ne la limbajul divin, graiul nostru, din punct de vedere semantic, este similar cu cel al „maimuțelor”.
Poetul pentru tine este un hibrid („cal – călăreț”) desăvârșit în dragostea față de semenii săi. Un poet nu se poate desăvârșii pe sine, de aici și nevoia celor două planuri, decât în măsura în care se desăvrșește în ceilalți. Credința te purifică de păcate, Poezia transformă sensibilitatea unică, de factură divină, în sensibilitate universală. Dar, pentru a dobândi acest har, e nevoie să parcurgem „drumul către templul” un drum care vine din noi și merge în afara noastră prin neînțelegere și care, inițiatic, vine din afara noastră și merge în noi prin înțelegere.
Comunicarea de la om la om, în afara inițierii este comunicarea maimuță – maimuță. Adevărata comunicare este aceea care prin sinele ființei umane se poartă între creatură și Creator, între sine și Sine.
Sf. Maxim spune: „Ființa virtuții din fiecare este cuvântul unic al lui Dumnezeu”. EL vedea, prin urmare, în Isus ființa tuturor virtuțiilor.
Poetul nu ajunge acolo. Să susții așa ceva este echivalentul unei nerozii indiferent dacă este privită ca „blasfemie” sau nu. Însă, cu siguranță, este unul care se află pe drum, este unul care ajunge „la poarta curții”, „lângă ziduri vechi”. El vede și este văzut vârsta amintirii și a înțelegerii („bătrâne”) și dăruind celoralați sufletul său „închinat” creației și divinului „privește, se miră și atinge de parcă ar săvârși o minune.”
Mi-e sufletul prea plin să mai continui. Poate mai trec. Atât deocamdată.
Mulțumesc mult.

Cu drag,

Ioane,

„răul poate lua orice chip și orice formă”. Pe tine te ispitește în vis, așa cum numai pe poeți îi ispitește.

Cu prețuire,

Poetul, ca o pânză nevăzută, umflată de buzele cerului, străbatea marea cea mai întinsă: marea sufletelor. Și nu îl vor vedea decât aceia care „au ochi de văzut”.

Simplu și plin de semnificație, așa cum numai adevărurile se pot rosti.

Cu prețuire,