Poezie
m-ai deșelat, încălecătorule
2 min lectură·
Mediu
am început prin a dori să fiu ceea ce nu puteam fi: fratele tuturor
pozelor din manualul de literatură
îi credeam apostoli pe sfinții cu barbă literatura credeam că este
mama lui isus care l-a scăpat din brațe printre paginile cărții de citire
unde îl căutam disperat
vrei să te joci cu mine urlam ca nebunul: îți voi da ochii mei să te joci
cai și călăreți
te voi căra ca pe o cruce a prieteniei schimbându-mă la față în fiecare zi
călcâiele tale mi se înfigeau ca pintenii în coaste scoteam flăcări pe nări
călcam tristețea în picioare
numai că lacrimile pe care nu ți le puteai stăpâni îmi ardeau crupa steaua
din frunte și nechezatul
unde ai învățat să îți ții mâinile încrucișate peste piept când plouă întrebam
și de ce mă călărești pe deșelate
tu zâmbeai puțin într-o parte și strigai anilor care alergau alăturea de noi
unul dintre voi mă va vinde
anii se mirau de ce mai există ziduri pe lume încălecătorule dacă ochiul
nu se poate închide nici în sine
dacă nu putem închide ușa zilei de mâine de ce există pe lume spânzurători
tu scoteai șarpe de foc și mă biciuiai peste șale nu cerceta robule roibule
porumbeii sunt de fapt vulturi
îți vor mânca ochii dacă mai scoți din fântâna pământului apă de ploaie
dar de ce ai ochii așa de mari încălecătorule ca să pot să te orbesc mai bine
dar de ce ai urechile așa de mari încălecătorule ca să pot să mă feresc de tine
dar de ce ai gura așa de mare încălecătorule ca să fac hrană vorba ieșită din ea
dar de ce ai în tine atâtea cuie înfipte încălecătorule ca să stau mai bine în șa
apolodor învăța la polul nord pinguinii să spună mantre tăia câte-o pagină
din banchiză o făcea barcă de hârtie
și o trimitea să scufunde vapoare: barca mică sparge carena mare ridică-te
și umblă o însuflețeai
apoi nu mai visai îți tresăreau călcâiele degetele nu ți le amorțiseră
cuiele în care te prinseseși de scări
robule roibule robule orbule vreau să scoți din nou flăcări pe nări
băi eu cu cine vorbesc spunea învățătorul pe ce lume te crezi ieși
la tablă și îmi lua cartea
genunchii mei se rușinau dezveliți de sufletul tău de cerneală amară
mă iertați mi se înroșeau cuvintele
am nevoie afară
023201
0
\"unde ai învățat să îți ții mainile încrucișate peste piept când plouă întrebam\"
Acum ma scuzati, am nevoie afara.