marele alb

Muzicalitate deosebita. Final excelent, as zice ca s-a asezat aproape firesc sa intregeasca textul.

... prin poemul acesta vasile! Intai \"numiti-ma cu numele imaginar\", as fi zis \"strigati-ma cu numele\" sau altfel ca sa eviti acea repetitie...
Apoi intai e un leu, apoi in final e un urs, ce sa zic? Animal mare sa fie, carnivor polar (atunci e urs) dar e si \"leu\" \"strivind ditai musuroiul de furnici\" - asta mi s-a parut constructia cea mai solida a poemului.
Ciudat este ca acest poem (desi cred ca intentia voita a autorului este sa te duca tocmai acolo) nu mi-a sugerat deloc lumea circului, mai degraba o lume a unei alegorii, mai aproape de vis decat de realitate, circul este aparenta, ca intotdeauna, inselatoare...
Penultima strofa poate ca inchide in ea un mesaj, eu nu l-am recpetionat, si mi s-a parut \"aruncata\" din context, poate e doar o \"variatiune\" pe ideea culorii.. clovn-ul.. cine stie?
Finalul e bun, cum bine sesizeaza emil, dar nici pe departe din \"galeria de aur Vasile Munteanu\" :-)... am eu niste finaluri de la Ted pe care le-am batut in cuie de perete :-)
Daca stau sa ma gandesc bine, uite acush caut un poem pe care l-am scris demult tare si cred ca a fost primul postat pe poezie.ro, daca-l gasesc il atasez aici in comm (sper sa nu-mi treaca la off-topic din cauza asta, daca da, cauta tu te rog pe acolo) poate citesti si poate zambesti Ted.
Cu pretuirea mea,
Bobadil.

Reportaj

Cu pasul greu mă plimb prin cușcă
M-ai azvârlit, îți amintești, aici
Pe când eram adolescent.
La circ tu mă crescusei,
Dar devenisem neatent.
Când tu ma mângâiai din bici
Si îmi ieșea totul pe dos
Eu, fascinat priveam
Doar la piciorul tău frumos.
Din sâni tu-mi porunceai
Să urc
Și eu urcam
La tine,
Din coapse tu-mi cereai
Să ma cobor
Și coboram
În tine,
Prin cercul ce îl aprindeai
Treceam
Cu tine.
În fapt eu mă împleticeam,
De-aceea biciul tău plesnea,
Și-apoi mă-mpotriveam,
Și biciul iar plesnea
Când colții mi-i mijeam,
Mușca adânc din carnea mea.
Eu îmi lingeam urma de sânge,
Era atât de roșie,
Dar nu durea.
Lingeam, era plăcerea mea
Pe când loveai,
Loveai adânc în carnea mea,
Iar lumea strânsă-n acel circ
Era de rău, nu mai râdea.

* *
Te-aștept să vii incă o dată,
Ceața din juru-mi se ridică,
Și simt c-o să-mi apari
Prin lumea lăngă gratii adunată
Ce râde acum, dar i-este frică
De colții mei mijiți și tari.
Mă uit prin toți… nu ești, ciulesc urechea,
Să fii cu mine nu te-nduri.
Îmi amintesc, mi-ai spus “uite-ți perechea”,
Când mi-ai adus Leoaica tânara-n călduri.

***

De-afară-un chip frumos se-apropie de mine.
Aș vrea să pot să-i strig să se oprească,
Cât nu-i târziu și-i curge-n vine
Un sânge cald,
Cât are inc-un zâmbet
Pe dulce fața-i omenească.
Nu știu ce vrea, poate
E o nebună.
De dimineață a plecat de-acasă
De lâng-al ei bărbat
Ce n-a știut să-i spună
În zorii zilei cât e de frumoasă.
Mai fac doi pași și stau pe loc,
O văd tot mai aproape,
Nu o-nțeleg de ce își face loc,
Dar pot acum să o privesc
Îndeaproape.
Da, negreșit are ceva din tine,
Ceva din râsul tău copilăresc
Și din parfumul tău, din carnea ta,
Din al tau sange femeiesc
Ce-mi curge azi prin vine.
Dar nu... acum e lângă mine.
În ochi noi ne citim dorința
De-a face dragoste
Aici, acum, în văzul orișicui.
Mă-ntind și o apuc de coapse bine
Și peste ea ma sui
Ca un barbar,
Împătimit vreau să îmi vărs sămânța
Adânc în ea.
Îi simt căldura
Cum tot mai sus în trup îi crește,
O simt cum se-arcuiește
Și-apoi incremenește
Într-un orgasm
Mortuar.

vă mulțumesc pentru răbdarea îndelungată :);

da, Andu, ai dreptate, circul nu este niciodată circ, numai pâinea este întotdeauna pâine; probabil că acesta este motivul pentru care nu râd niciodată de versurile altcuiva...

cu prețuire,