Poezie
limax cu buzunarele spre sud
1 min lectură·
Mediu
spre sud ne vom așeza capetele și viermii
vor regurgita peste ochii noștri
albul agresiv al turlelor de biserici
vârându-ni-se în suflet
cu îndemânarea și perseverența hoților de buzunare
de mult nu mă mai mint: cobor la prima poezie
iritarea din întrebările celorlalți călători
m-a determinat să rămân
îmi place să mint
să spun DA! și apoi
să le amân banalul clipei următoare
strâng atunci în brațe trupul unui vârtej de zăpadă
poate femeie
poate capac de pian – nu mai știu cum să-i spun –
degetele mele
bețe de chibrit pe jumătate arse
încă mai pot pipăi lumea împrăștiată dincolo de trup
într-o zi îmi veți căuta pe sub oase
după întreita regulă a antropomorfologilor:
ruină
viraj istoric
accident
mă veți recompune din melci otrăviți cu melisă
din lunecări de elan mistic pe stomacul gol
veți crește în jurul meu cu pălărie cu tot
- bureți de pădure -
am crezut mereu despre ei că sunt chilii tăiate până la cioturi
de aceea au rămas aliniate lângă zid
grebla
săpăliga
hârlețul
nu poți locui într-un craniu
azi știu: suntem cerului falsa durere a unei măsele de minte
prin gura căruia noi înșine am ieșit
niște viermi
023.411
0
mi-o plăcut „de mult nu mă mai mint: cobor la prima poezie / iritarea din întrebările celorlalți călători / m-a determinat să rămân / îmi place să mint / să spun DA! și apoi / să le amân banalul clipei următoare”; o frumoasă definiție ca o afirmație rostită din minciuni ca-ntr-o trecere în „banalul clipei următoare”.
De remarcat (în mod deosebit) strofa a 3-a, bine-creionată întru imagini-mesaj care atrag cititorul.
Frumos.
cu respect, Cornel Ștefan Ghica