traviamento

E memorabila imaginea statica a acestui poem lucid cum se varsa in abisul nemuririi din scriere. Poet vei fi cand totul in jur se va rupe de real, cand stagnarea universala va marca un inceput al tacerii. Necuvantul, neintamplatul lasa loc amintirii si darului etern.
Paseste spre inalt si atunci cand lumina nu va mai avea timp.

Timpul smuls din sine “se varsă către cer” , iar într-o atemporalitate a “necuvântărilor” oul primordial se sparge de înnoiri și apar puii necuvintelor.
Poeții sunt cățărători pe spirala spiritului, alpiniști escaladând creasta unui vis și săritori în abisurile sinelui.

spre cer! spre cer! mai cu îndemânare..., chiar dacă vom dormi sub reci picioare.

mulțumesc.