iarnă protocolară

Tiiii, Ted, ori eu sunt îndrăgostită, ori am găsit, pur și simplu, linia de rezonanță cu poezia aceasta, că prea m-am zâmbit ca tuta de la un capăt la altul al ei, cu nasul în monitor!
Să îți explic:
- mai întâi mi-ai zis de cocoașa scărilor, dar apoi de unghiuri nefrânte, și uite-așa, protocolar, subliminal, am văzut zdrelindul din vers;
- după care, deși a trebuit să îl recitesc iar, versul cu aburii a fost primul care mi-a cerut un pic mai mult: adică, prin zăpadă, frig afară, tristă iarnă protocolară, scârțâie scara, zdrelit e umărul zilei și, în plus, pe gură, cu frigul, ies nu rotocoale sau respirări difuze, ci imagini, așa, ca un soi de naștere, nu?! plus că, da, inima nu fierbe în nici un fel de alte condiții decât în tăcere: sunt de acord și cu versul și cu ideea, păcat că nu învăț să mai tac :) ;
- fac palmele căuș îi dau să bea
oricărei însetate călătoare
și cerului
sub ochii înstelați îi cresc
atâția sâni ca struguri cu picioare
Această strofă nu poate fi comentată de ochiul meu.
Ochiul meu, pur și simplu și însetat, o bea ;
- și pentru că prea era totul cum îmi convine mine, în iarna asta a ta, la ultima strofă m-am încruntat, cu tot cu zâmbet, pentru că nu reușeam să fac conexiunea, simplă de altfel, dintre suflet pe boabe și rouă:) noroc că am priceput că nu îți place iarna, eu așa cred, că e aiurea să ne bucurăm la comandă și că toate boabele astea umflate, tratate, fac poc și că numai primăvara le mai salvează sufletul. Mugurul. Viața.

Acum, tu să nu iei în seamă tot ce zic,
dar să înțelegi că mi-a plăcut protocolul. :)

prietenesc,
li