degrada-res

primind în brațe vlaga mâniei care zace sorbit-am cu privirea femeia pân’ la os

din sânii ei de mamă și de fecioară bleagă am întocmit icoane cu lapte de cristos

cu mine aș fi stins oricare licărire întrezărită-n bulgări mai albi decât un pântec

mi-aș fi plimbat maimuța de mână printre oameni aș fi cules tistețea nedomolită-n cântec

dați ploii mele toamnă dați iarnă morilor va lua în coarne cerul zdreanță roata

hai să împingem carul din bulboană – de nu putem mă duc să-l chem pe tata!

nu mai spargeți gresie nu mai spargeți faianță în pădure e ultimul anotimp

vom muri fără glas cum nimic își devine curcubeul jecmănit de nimb

ascultați… limbile norilor n-au venit să vă ia sarea au venit să vă dea

numai cel crescut la sânul căii lactee va iubi va muri va-nvia

furnicile sunt alai de nuntă frământată-n făină și în mălai

lăcustele au cap de reptilă înfrântă și picioare viguroase de cai

de coama lanurilor de mac m-am agățat cu mâinile mele profane

chiui doamne și îmi scutur căciula de tronul leului cu priviri mocofane

am legat de coada păroasă sicriul mamei și dezgropările de șapte ani

râd horopsiților dinții mei zimțați le cad în poală săturându-i de bani

are ceva în gură! strigau lăcomindu-se are ceva în gură! și m-au proptit

pe zidul de răsărit al lumii să cerșesc păsărilor tril de asfințit

iartă-i moarte chelios și cu burtă

că nu știe nici unul ce cântă