papaver somniferum

sună, se leagănă, cîntă, esti tu cu luna lui Lorca in brațe, cu țara o mama cu basme, cu un șanț,( peste tot mai apar șanțuri chiar și în vis iar acolo e mai greu sa ne ferim să cadem in ele), dar tu Poetul poate de la basmele mamei ai invatat sa sari toate șanțurile și nu viața cu zăpada te ajută, ci doar poezia.

treceri înspre și dinspre; poduri mari și poduri mici; căderi și prăbușiri; uitări și amintiri; nu în ultimul rând, orbită și neputință a întoarcerii.

și totul cântă sau tace.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

că poezia aceasta se poate citi la nesfârșit fără să-și piardă "zăpada", continuând să inducă un tremur scurt dar de efect ca atunci când ai fi lovit de un bulgăre de zăpadă, dar, pentru a nu spune atâtea lucruri pe care aș putea să le las drept mărturie că poemul lasă acel abur de respirație ca pe o vreme geroasă, vreau să atrag atenția doar asupra acestor cuvinte: "copilul ei de zăpadă" - acestea denotă o mare dragoste de mamă dacă ne gândim că zăpada se topește.

efecte, stări halucinante...

îmi place și că "legătura" se păstrează printr-un șanț care se umple mereu cu amintiri, din cele mai frumoase atunci când se umple cu zăpadă (scuze pentru repetiția cuvântului/ cuvintelor)!

lăsându-mi șanțul meu,

Ottilia Ardeleanu

un șanț, în funcție de conjunctură, poate fi în egală măsură o tranșee; după cum la fel de important este dacă drumul pe care îl ai de parcurs este în lungul său ori perpendicular pe acesta; de ce zăpadă? pentru că reușești să parcurgi acest drum pe la suprafață numai atunci când ceea ce te compune te depășește cantitativ în exterior.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.