Poezie
suflet șchiop, vândut virtualului
1 min lectură·
Mediu
fără
iubire și limite
timpul cotrobăie prin mine cu indiferență de gropar
nici o secundă nu adâncește inutil
rădăcinile cresc cel mai bine acolo unde focul pământului
se întețește cu ploaia
toate se trag înapoi nu simt frică
pixelii ce-mi fug printre pleoape mărturisesc fericiri viitoare
numai sângele e un pictor rebel
ce-amestecă furibund culoarea și moartea
cumva unghiile sunt pietre
altminteri fruntea nu mi-aș putea odihni
nu m-aș putea împotrivi aș îngenunchea
strivit
sub greutatea foșnetului din inimă
chiar și umbrele sunt tulburate de muțenia urletului de lup
de înfrigurarea cu care degetele tastează tastează
lăsându-se mințite de instinct
că n-ar muri de foame într-o haită imaginară
urlet:
când Ea calcă zăpada
doar un picior răsună
sub mine bietul scaun
nechează-n ritm de troică
și atârnat la sân
laptele vieții sug
încredințat că iarna
mi-este doică
și întunericul va pluti peste toate
aici unde scheletele de flori mai fumegă
iar nimeni nu va ști niciodată dacă
sufletul nu se descompune și el
035.646
0
e aici o alăturare de muțenie și urlet; o claudicație a celui descris prin versuri pînă la acea accentuare care pe mine m-a prins, exact unde trebuia: „tastează tastează”. prima parte m-a dus cu gîndul la Julian Barnes. mi l-am imaginat scriind poezie și adîncind slăbiciunile, arătîndu-le. plus că sîngle nu mai e doar culoare, ci pictor, deci absolutizarea și vizualul ei și-au găsit loc comun în același milimetru versic – lucru dificil fără o grandoare inutilă, dar dumneavoastră ați reușit în lipsa ei. iar deliciul l-a constituit, pentru mine, problematizarea descompunerii.