unde alții se poticnesc

tonul dojenitor imi e atat de cunoscut, sentimentul imi zice: il stiu de mult. e mult apasator.

\"deci dați-mi pace mă retrag acolo
unde cuvântul poticnire nu-nfrunzește
și de la fața voastră inima-mi întorc
cum ai suci grăuntele de jar în clește
\"

gata stiu, parfum de eminescu, din inconstient iti vine domnule munteanu. ai trezit natura la vechile obiceiuri pe care le-au amplificat si altii si dezvoltat in vocea ei unica. mamaaaa, nu pleca!

Câteva secvențe care introduc în atmosfera temei și care mi-au atras atenția:
”singure drumurile care-am fost mai pot mărturisi de pasul strâmb”,
“cu ochiul străbătut de-o fulgerare cu fruntea izbesc zei ca-ntr-o coridă”,
“nu rănile nu-mi ling îmi place dâra de sânge-aduce vânătorii către seară”.

Ultimele 3 strofe mi se par cele care evidențiază ideea/ideile:

“ești fiară dacă nu ți-ai spart genunchiul
și n-ai gustat țărâna spre iertare
chiar și domesticit ești bun
doar dacă duci pe altul în spinare” nu în genunchi în fața celor ce se cred zei!

“ești inutil? mai rău: primejdios?
dar mai încape-atâta sub pământ!
și tot ce-ai fost mărturisește
că ai scrâșnit din dinți să trăiești mult” – nu scrâșnind din dinți în loc de a spune lucrurilor pe nume!

“deci dați-mi pace mă retrag acolo
unde cuvântul poticnire nu-nfrunzește
și de la fața voastră inima-mi întorc
cum ai suci grăuntele de jar în clește” – nu poticnirii! (mi-a plăcut enorm exprimarea: “cuvântul poticnire nu-nfrunzește”)

Mai trec pe aci,
Ottilia Ardeleanu

mulțumesc, Claudia, mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre.