Vasile Mihalache

Ãsta-i alpinism pe față. Fără nicio jenă!

îmi sciu poemul, brațele mele cuprinde- sunt vorbe de îndreptare.

Ca și când nu ar avea altă treabă, poetul devine punct umblător, cerb carpatin în curbura Munților Zâmbitori, trecător cu pasul prin strâmtoarile Nărilor- stânga și dreapta.Iată cum îl prinde Amiaza: dând târcoale unui chip
împietrit de femeie pe un tăpșan al tristeții chiar în miezul izvorului care nădușește, răcoare,mai va! Acolo respirația ei îl mai ține în viață.- Nici să cobori!

Mădălina Maroga,
Inspirat de nemulțumirile tale referitoare la text am efectuat modificările necesare.Mulțumesc pentru vizită și comentariul amical.

Ligia Pârvulescu,
Îți mulțumesc pentru vizită și comentariul amical.

Gheorghe Pașa,
Mulțumesc pentru vizită și comentariu.Sunt mai multe aspecte: contemplative, participative, reflexive, etc. ale unui poem, implicit la poemele scrise de mine.

Gheorghe Pașa,
Mulțumesc pentru citire și aprecierile amicale.

Manolescu Gorun,
Onorat de vizită, sugestia este corectă, am purces la grabnică modificare, mulțumesc pentru aprecieri.

Modalitatea de scriere aleasă poate să constituie o punte de comunicare originală. Este necesară o intensificare a meditației pe text.

Un poem generos, dramatic reușit și inspirat care demonstrează deplin talent, sensibilitate lucidă.\"ai mâinile mânjite cu mine/ nu te poți spăla\", sunt versuri excelente.

Gândul la siguranța de sine de dincolo în care sunt suficiente picături de bunătate pentru a stinge munți incendiați de ură, creează de acum starea ușoară a trupului între aripile ferestrei, ale cunoașterii primite.
Poem esențial care merită să fie însemnat într-un fel spre a constitui un reper de evoluție, unde simplificarea limbajului și simplitatea discursului reușesc să emoționeze.

\"Așa trec zilele/ ca marea îmbrățișând un înecat\", vers fundamental, el însuși aproape poem.De unde se poate vedea ca printr-un ochean invers.

Poem de mare sensibilitate și măiestre îmbinări de cuvinte în stare.Sună ca un buzunar cu scoici în amintirea mării.

Poem în alergare după piatra aruncată în zidul de carne, textul culege în cale roadele meditației de stare.Finalul, nu am ce să fac trebuie să spun,este iarăși, din zvâcnire grăbită, burete al emoției de pe tabla poemului.

Un poem bogat în substanță, frumos ca depănare de momente inspiratoare și montat sub capace finisate, finalul este discordant prin sintagma orizont roșu, aici este necesară o meditație mai îndelungă pentru înlocuiri.Constat o evoluție meritorie de bun augur.

Există în poemul acesta o sensibilitate de bun augur care pe viitor va determina înlăturarea unor mici neglijențe precum ar fi repetarea cuvitelor și explicarea inutilă a versului cu un altul.

Mulțumesc pentru citire și comentariul de încurajare.

Mădălina Maroqa, Tamara Zub, Mahmoud Djamal,

Vă mulțumesc pentru citire și comentariile aproape convergente.

Pașa, iei cuvintele așa cum sunt- uzate, utilizate, uzitate, roase la coate, cu genunchii stâlciți și umbli prin lume.Ce să vezi? Aceleași ființe mai aspre cu ceilalți, cu sine, defel.Bunăoară, sinceritatea, fără bunăvoință, roade ca un acid.Și drumurile sunt cele care sunt, pe acolo ne întâlnim uneori și mai schimbăm vorbele, rar cu fapte de suflet și inimă, unde sari iute în șa și alergi peste jaloanele de trestie ale îndoielii: poate că spune ceva, oare ce spune?
Pruncul, în leagăn, de foame spune au. Rămâne flămând? Ne citim până se tocește vederea și cu ce ne alegem?
Iată ce fac- rostesc discursuri, cu mine de față, ca și cum aș rostogoli un bulgăre de zăpadă, învelit în foi de ceapă, prin piper- cine să guste?
Cu mine însumi vorbesc.Ai sesizat că încerc ceva nou- ce aveai de făcut? Eu nu știu de exemplu despre care clișee vorbești. Ultima strofă dezlipită nu face mulți bani, dar incorporată în poem este decisivă. Asta este părerea mea. Cu tine pot să vorbesc, pentru că amândoi suntem în progres cu noi înșine, asta e partea pozitivă, să nu uiți.

Ai un typo, ști.Altfel este un poem închegat, frumos, oarecum liniar, fără surprize deosebite decât acea furtună care începe din vârful muntelui cu șoarecii care se sinucid.Mi-ar fi plăcut să fie mai intens dezvoltată imaginea statuilor triste care intră sau ies din istorie.Un poem onorabil.

Îmi place textul, are umor, are cultură.M-am râs la greu.

Personala ta este de toată stima și respectul nostru.Un lucru frumos, fără dantelării.

Poemul este o forare a straturilor existențiale.Interesantă această trenă de ziduri care te urmează ca o coadă de cometă.Typo, ochi, nu, ohi.