Poezie
Săgetile singurătății
2 min lectură·
Mediu
1.
Mi-e silă de somn dacă altul visează ce însumi visez
Sunt prădat de simțuri, de preatârziul cu limbă de foc
Prezentul mă ține cu brațele moi deasupra spinilor de aur
Viitorul mă târăște în regnul umbrelor ca pe o virgulă
Doar intențiile, ventuze pe o câmpie cu ochi țuculescieni
Mă mai descriu în hala rece a nopții, sub abajurul ploii
Doar ele mă așteaptă, ordonate caligrafic, la ieșirea din minți
2.
Inima mea te privește în somn ca o candelă
Care întoarce timpul - un fulger lichid
Prin meandre îți descojește fața - înclini
Paharul singurătății spre buzele mele
Trebuie să plec atunci, brusc, precum un arbore
Cu umbra sfâșiată de ghearele felinelor gânduri
Acum trebuie să plec
Fosforescente borne au răstignit noaptea
3.
Ridic o floare din rigolă
Luminá acolo
Spărgătorul în asfalt
nu-mi explică nimic
Crește iarba;
Inima ei pocnește liniștit:
e primăvară, o!
4.
Lumina palidă, ți-am spus, egal al clipei
Zugrav de apă lină, în tine-i culoare
Cum fugi de noroc; și scâncet de zodie foșnitoare
Vino, cu spirt îndulcit
Cu cipici și tichie, în sfera moartă a harului meu!
Nu-i nici o artă să fugi de noroc când între viață
Și moarte e numai o palmă de loc
Vino, paria al nopții, să citim urice și incunabule
De la preaînaltul arbore, a cărui umbră
A plecat de mult!
5.
Ochiul deschis asupra faptei rămâne
Visând te risipești în tot înlăuntrul
Nu mai suferi; ești orb
Preferi reculegerea în ape adânci
În plină lumină asta ești:
O țintă în care șiroiesc
Săgețile singurătății
043613
0
AM