poem

că tot s-au lipit întâmplărie
de zările magiei de Crăciun
stăteai așa
cum n-ai fi crezut
în cântecul pruncului mut

"...atârnat la mila soarelui și a norilor
să te gâdile vântul sub brațe
să râdă de tine o vrabie de pe creștet"

vântul te gâdila sub brațe
de tine râdea o vrabie
pe creștet
din gardul viu
câinii

"în drumul spre grădiniță
văd filmul instant al desprinderii căderea
și întrebarea de ce cad frunzele alex"

nici nu mai știu
cum se face
că întrebarea
a dispărut

așa a ajuns la mine
pe-o rază
cu un colind

Față de alte poezii ale autorului, unde exista o ambiguizare mai pronunțată a discursului, aici predominantă pare a fi sugestia. Discursul este liniștit, dar liniștea aceasta este dublată de o voce gravă, sub impulsul curgerii implacabile a timpului. În structura "de suprafață", discursul poate părea plat, meditația fiind perceptibilă abia în adâncime. Sugestia aceea a căderii, a simbiozei om-frunză nu este nicidecum nouă, însă personală mi se pare forma în care este așezat conținutul poetic. Întrebarea și răspunsul aparent naiv: "De ce cad frunzele alex/(...) de oboseală și frig viva" marchează una dintre cheile textuale, iar de aici discursul continuă într-o notă foarte inspirată, cu structuri poetice sub care, într-o atmosferă calmă, se rostesc adevăruri existențiale grave. Ambiguitatea discursivă din final, asigurată și de trecerea discursului de la persoana a II-a la persoana I, este, de asemenea, foarte inspirată. Efectul creat de asocierea incipitului cu finalul trimite la noi sugestii. Totuși, cred că formularea de la început nu este cea mai fericită, fiind incoerentă, corect fiind "am împrumutat de la toamnă", chiar dacă se pierde cumva ritmul.

P.s. La mulți ani!