Poem

Sunt omul captiv dimineților

când ninge apăsat în suflet prin rănile lui,

uși vraiște ale singurătății

iar viscolul coace turte pe umeri.

Înainte de-a plânge îmi este mai rece decât

celui ocolit de odihnă, viermele-

paznic al redutelor cărnii.

Bântuit de scâncete, răscolesc prin sudalme:

rugini-s-ar cocoșul de tablă fără folos-

și vântul încetează

Dar se usucă limba în cerul gurii,

un fel de aripă oploșită în craniu care bate a vreme pierdută,

astfel oricine poate să vadă prostia și inteligența fără radiografie,

numai timpul care călătorește în pliuri, niciodată.

Amnezic, scufund un deget în tâmplă

într-o lume abia cunoscută.

Umbre smulse din trup se aștern docile

asemenea unui prag care se îndepărtează mereu.

Și văd:

iubirea mă poartă pe brațe cu genunchii îndoiți.

Comentarii (2)