Poezie
Poem
amnezic, într-o lume abia cunoscută
1 min lectură·
Mediu
Sunt omul captiv dimineților
când ninge apăsat în suflet prin rănile lui,
uși vraiște ale singurătății
iar viscolul coace turte pe umeri.
Înainte de-a plânge îmi este mai rece decât
celui ocolit de odihnă, viermele-
paznic al redutelor cărnii.
Bântuit de scâncete, răscolesc prin sudalme:
rugini-s-ar cocoșul de tablă fără folos-
și vântul încetează
Dar se usucă limba în cerul gurii,
un fel de aripă oploșită în craniu care bate a vreme pierdută,
astfel oricine poate să vadă prostia și inteligența fără radiografie,
numai timpul care călătorește în pliuri, niciodată.
Amnezic, scufund un deget în tâmplă
într-o lume abia cunoscută.
Umbre smulse din trup se aștern docile
asemenea unui prag care se îndepărtează mereu.
Și văd:
iubirea mă poartă pe brațe cu genunchii îndoiți.
022.927
0
iubirea mă poartă pe brațe
cu genunchii îndoiți
sunt greu
ca orice iubire
*
Bine ati revenit!
Va asteptam de mult
sa va ascult.
Cu respect,
PT.