Poezie
Mi-e gura uscată ca o coajă de pâine
1 min lectură·
Mediu
Abia când pumnii vor strânge-n căuș
Cele din urmă păsări din craniu
Voi striga: voi pe unde ați curs,
Fericirile mele, ape zănatice, sleite acum?
Sângele va inunda grădinile de inimi.
Voi căuta printre straturi cu pieptul deschis.
Aripi smulse prea târziu,
Îngălbenite de polenul umerilor aplecați.
Mi-e umbra uscată ca o coajă de pâine.
Prin ochii flămânzi suflă austrul.
Albită de sare-i cravașa care mă-ndeamnă să zbor.
Din trup se desprinde o coastă
Ca dintr-o corabie gândul.
012541
0
de prima data cand am vazut titlul, acum cateva zile, mi s-a parut atat de puternic vizual, ca aproape ca am foat tentat sa folosesc undeva comparatia. bine ca am niste ingeri buni pe langa mine care m-au invatat sa nu copiez. :-)
\"Albită de sare-i cravașa care mă-ndeamnă să zbor.
Din trup se desprinde o coastă
Ca dintr-o corabie gândul.\"
m-a impresionat sfarsitul, in primul rand tot din punct de vedere vizual (am o imaginatie aproape bolnava, asa ca vad usor ceea ce citesc).
sa poti zbura doar ca sa scapi de sfichiul cravasei! as vrea si eu un bici in urma mea! :-)
poemul e sacadat, se simte inversunarea in el, o furie tinuta insa in frau, care se exprima atat cat e nevoie ca textul sa poata fi dat mai departe, intre palmele cititorului.
citit placut
cu prietenie,
andrei t