Sunt scâncetul nopții,
Sunt duhul hoinar,
Pătrund și în tine dispar.
Frumosule prinț din Navar
Cu chipul tău alb ca de var,
Sunt ochii de jar.
Sunt duhul din tine
Și nu ai habar.
Trăiești
Am fost cândva un mugur,
Acum am ajuns trunchi.
Am stat cândva în picioare,
Acum stau în genunchi.
Și va veni și vremea
Când sta-voi, rădăcină,
Înfiptă în uitare,
În veșnica țărînă
Am fost
Haiku mine în pod
Să-ți spun o poezie.
Dar ea căzu-tanka-p
Și nu vru să mai urce
Haiga-ta, eu nu mai aștept
Dar ea nimic.
Haibun, am ințeles,
Du-te și-ți fă o autopsie.
Ești trenul cel pierdut pentru vecie.
Te-am așteptat prea mult dar nu destul
Căci neîncrederii i-am fost credul.
Din toată așteptarea mi-a rămas
Doar un eșec de pus în panoplie.
Ai fost precum
Ascundeți-vă umbre ale trecutului,
Lăsați soarele să lumineze peste tot!
Să bată din nou suavele clopote
Care vestesc venirea ei!
Să iasă din nou la lumină
Ascuțitele sulițe
Ale cruzilor săi
Aș vrea să rămân doar cu mine,
De lume, de oameni pierdut.
Aș vrea să rămân doar cu mine,
Cel care eram la început
Și soarele lumii aceste
Pe o clipă de pace l-aș da,
Plăcerile toate să fiu
Dumnezeu nu mai vrea
Să se joace cu soldații de plumb,
De cînd m-a plămădit pe mine.
Decît mine oricare dintre ei
Este mai scump, stie bine.
Joacă-Te cu mine, I-am zis.
Sunt mai moale decît
Nu voia de la nimeni nimic.
I se făcuse dor.
Venise doar să-i vadă,
poate... pentru ultima oară.
De ani și ani, cutreiera prin lume,
fără să-și facă un rost,
fără să-și poată ține,
un suflet
Timpul s-a oprit
la marginea hăului și stă să cadă.
Visele au înghețat
și zornăie ca niște cioburi în țeastă.
Izvorul vieții a secat,
abia se mai scurg ultimii stropi de rugină.
Durerea s-a
Din nou în mine cântă o vioară,
Ea cântă trist și pentru a câta oară.
În mine vioara cântă ca în vis
Și în suflet mi se zbate marea.
Lovește cu putere în țărmul trist
Pe care trece agale doar
Nu te-am cunoscut
Dar tare te-am dorit Anastasia.
Altul te-a avut
Și a aflat în tine veșnicia.
Eu sunt prea mărunt,
E foarte greu să înving zădărnicia.
Voi spera mereu
Chiar dacă m-a cuprins
Se lasă înserarea și calea înapoi
E lungă și vremea se strică.
Pe drumul spre casă vom fi amândoi,
De aici pleca-vom în pripă.
E viscol sălbatec, furia e-n toi
Dar ție să nu-ți fie frică!
Nu
În marea ochilor albaștri
Ce adesea valuri dau afară,
Zărind în adîncimi doi aștri,
Ea a căzut întîia oară.
Căzînd furtuni dezlănțuit-a
În marea ce se înfioară,
De valuri lacome înghițită
A
Te-au încovoiat de șale
În nebunia lor nerozii
Pentru că nu ai cântat ode
În corul ce slăvea irozii.
Þi-a luat pâinea de la gură
Nesătula... crudă lume
Iar în fața răutății
Nu ai găsit nimic a
Nu mă alunga!
Nu eu sunt durerea
Din inima ta.
Nu eu sunt neliniștea
Din sufletul tău.
Nu eu.
Dacă mă vei chema
Voi veni lîngă tine.
Voi fi copilul
Pe care îl mângâi pe creștet.
Voi fi
Iubita mea de aici sau de departe,
Iubita mea de acum sau de oricînd
Te aștept aici pe o pagină de carte.
Iubirea mea o poți găsi în gînd.
Te-oi mîngîia cu sute de cuvinte
Iubirea mea
Sfâșietor e țipătul durerii
Din inima jertfită pe altar,
Neînduplecat este blestemul
Sângelui ce picură în pahar.
Infiorătoare nebunia
Ochiului care sticlește în foc,
Cutremurătoare
Puncte gri și puncte negre
dansează, dansează
pe fondul alb din fața ferestrei.
Copacul nu plînge
ci doar așteaptă răbdător
să scape de povara aceasta.
Trimite toată osteneala ramurilor
Venin scuipați mereu din colțul gurii.
Ați otrăvit cu el o lume întreagă.
Voi ati descătușat demonul urii.
Blestem e în gura celui ce se roagă.
Nesocotind chiar legile naturii
Ați prăpădit cu
Pasăre pierdută
În înălțimea liniștită a norilor,
Ochi de ciută
Privind cu jind,
Zborul spre miazăzi al cocorilor.
Cărare veștejită
De plînsul toamnei,
Fugind din calea vîntului de
El e sufletul cel negru
Ce nimic nu ințelege.
El e sufletul cel care
Nu cunoaște nici o lege.
El e sufletul ce crede
Că nu are nici o vină.
El e umbra ce se vede
Proiectată în
Noaptea cu cristalul ei întunecat
Șoptește somnului meu
Vise cu stele cenușii,
Spălăcite,decolorate
De vînturile anilor
Care vin dinspre iarna
Ce nu se mai termină.
Cucuveaua de la miezul
Te aștept de o viață întreagă
Tu moartea mea frumoasă.
Din viața aceasta neagră
Si mult prea dureroasă,
Inspre nemărginire,
Tu pasul mi-ai răpit.
Tu ești o moarte blondă,
O fată prea
Mai presus de tot Iubirea Ta
Ce peste veșnicie se întinde
Mai presus chiar de durerea mea
E Iubirea Ta care ne strînge.
Ne adună sute de izvoare
Care spre Tine Doamne plîng
Precum rîurile
VM