Poezie
Chemarea iernii
1 min lectură·
Mediu
Timpul s-a oprit
la marginea hăului și stă să cadă.
Visele au înghețat
și zornăie ca niște cioburi în țeastă.
Izvorul vieții a secat,
abia se mai scurg ultimii stropi de rugină.
Durerea s-a estompat ca o pîclă roșie.
Ultimele lumini se sting una câte una.
Mai am dreptul la un singur gînd
și la o singură întrebare.
Mă gândesc la mama
și-mi aduc aminte
că m-am născut
plângând.
Și apoi mă întreb
când să fi văzut prima rază de soare?
Deodată ca un fulger sau ca o explozie
O lumină orbitoare.
De fapt nici eu nu o văd
și nimeni nu poate să o vadă.
A doua zi dimineața, cineva a găsit
un corp înghețat în zăpadă.
Agentul constatator
suflă în pumni și strănută.
Sufletul boschetarului Marin
S-a mutat la o adresă necunoscută.
002056
0