Prin degetele mainii drepte
Ma zgarie placut cand imi curge
Un gand uscat si aspru de demult,
Il tot indepartez si nu-l ascult
L-arunc pe gresie, scrasnind, il calc
si e 'napoi, pe un picior, ca un
Am stat mult prea mult așezând
Unele sub altele gândurile-n fracții,
Aduse la același numitor
Și anume: numele tău-
Scazut, împărțit, împrăștiat,
Luat de la coadă la cap și pus
Cămașă de forță
Mereu speram că mai departe va fi lin,
Mereu călcam pe-aceleași nemiloase creste;
Acum mi-e teamă să pășesc senin
Și să mă prăbușesc fără de veste.
Tăișuri cenușii văd amenințătoare
În urma mea,
Cu mâna,
Cu piciorul,
Cu ochiul,
Cu părul,
Cu urechea,
Cu umerii
Te-am văzut,
Te-am auzit,
Te-am mirosit,
Te-am pipăit,
Te-am apucat,
Te-am dezechilibrat
Când erai
Și credeai
Că
De ce să-ți ascunzi searbădă ființa
Într-un boț de umbră, pe o cărămidă,
Să uiți cât de dulce este biruința,
Dragostei să-i faci mormânt într-o firidă?
Cum să-ncerci să crezi că ai
Stupid planificată întoarcerea din lună
Tocmai acum, când eu o sărutam
La fiecare ora opt seara - până ziua
Și eu credeam că vom rămâne împreună.
S-au gândit ei că acum ar fi bine
S-o lăsăm
Dărâmați toate stolurile
Și nu le lăsați nici traiectoria,
Nici umbra.Și smulgeți
Toate răsăriturile
Și nu lăsați scame de lumină
Pe orizont;
Nimic să nu împiedice
Întunericul
Am vaga senzatie ca ceva
Va fi: un cataclism boreal
De mari proporții:aurorele vor veni peste noi
Precum broastele țestoase
Și nu vom mai putea respira
De atâta curcubee ce ne vor sparge
Uite, vezi cum răspândești venin?
Toate încolăcirile umede și alunecoase
Ale șerpilor ție ți le-nchin;
Limba lor cu-o ramură aspră
Și una albastra
Și lungul lor crâncen de oase
Sunt dulci
Pe când stăteam în colțul verdelui și mă întrebam de ce SUNT
Se pogorî o putere rece și blândă pe frunte tăcându-mi
Că răspunsul e-n inversul faptului
Și-anume moartea verdelui când NU SUNT
Strânge, cuprinde, aprinde,
Constrânge - durere;
Desfă, desprinde, închide,
Nu plânge - tăcere.
Þie însuți, sieți, în sine - ești tu.
Și eu mi-s mie la fel: și strâng și cuprind
Și aprind și
Ucideți-mă degete, fără milă rupeți din carne;
Ucideți-mă ochi, fără milă ardeți orbitele.
Ucideți-mă urechi, dați-mi cele mai groaznice urlete;
Ucide-mă inimă, oprește-te și-ncheagă-mi
Nu pot crede că voi deschide ochii
Și voi vedea
Muguri, ramuri, sepale...
Muguri, ramuri, petale...
Voi putea să-i simt, să-i simt, să-i miros, să-i ating.
Să îi gust, să-i ascult, să nu-i
Teama naște poezie
Teama de viață,
Teama de rău
Și de prostie.
Mă tem că-s două
Și nu sunt trei,
Mă tem de patru,
Mă tem de ei
Și știu că nu-s
Și nici nu-i altul.
Mă tem de sine,
Mă tem
Pentru că am ținut în căușul palmei o fărâmă de rază
Am greșit; merit una, două, sute și milioane de ani de- ntuneric;
Merit boala-ndoielii, jungherul dorului și patima regretului,
Ascunsă-ntr-o
Dușumeaua asta de lemn
Are atâtea reflexe
Că nici nu știi unde
S-a terminat verdele
Și a-nceput lemnul.
E de-a dreptul umană,
A fost odată verde
Și-odată a murit
Atâta doar c-a fost
A trecut timpul când ne iubeam.
Și număr ceasurile:
Unu, doi, unu-doi...
Până la doisprezece, până la zece sau
până la cinci
Sau până la câte au mai rămas,
Până când timpul va trece de tot
Și
A venit primăvara,
Dar mie îmi miroase
A lemn vechi, a cufăr,
A dâmb, a mușchi, a scorbură,
A pături, a flori presate,
A panglici și a dragoste uitată.
Îmi lipesc buzele neîncrezătoare
De
Trist
Ca un templu cu coloane frânte,
Cu soarele devreme apus
Și cu enoriași pierduți.
Ești
Simplu ca o turlă de biserică veche
Cu clopotnița uitată
Și preoți încarnați în
În fata mea
Un zid anost
Alb, fără măsuri precise
Zace inert, cu pete mari
Cu uși închise, fără rost.
Și mă privește
La fel de lung
La fel de drept
Și lenevește.
Și eu ma uit
Și eu
