Poezii

Prin degetele mainii drepte Ma zgarie placut cand imi curge Un gand uscat si aspru de demult, Il tot indepartez si nu-l ascult L-arunc pe gresie, scrasnind, il calc si e 'napoi, pe un picior, ca un

Am stat mult prea mult așezând Unele sub altele gândurile-n fracții, Aduse la același numitor Și anume: numele tău- Scazut, împărțit, împrăștiat, Luat de la coadă la cap și pus Cămașă de forță

Mereu speram că mai departe va fi lin, Mereu călcam pe-aceleași nemiloase creste; Acum mi-e teamă să pășesc senin Și să mă prăbușesc fără de veste. Tăișuri cenușii văd amenințătoare În urma mea,

Cu mâna, Cu piciorul, Cu ochiul, Cu părul, Cu urechea, Cu umerii Te-am văzut, Te-am auzit, Te-am mirosit, Te-am pipăit, Te-am apucat, Te-am dezechilibrat Când erai Și credeai Că

De ce să-ți ascunzi searbădă ființa Într-un boț de umbră, pe o cărămidă, Să uiți cât de dulce este biruința, Dragostei să-i faci mormânt într-o firidă? Cum să-ncerci să crezi că ai

Stupid planificată întoarcerea din lună Tocmai acum, când eu o sărutam La fiecare ora opt seara - până ziua Și eu credeam că vom rămâne împreună. S-au gândit ei că acum ar fi bine S-o lăsăm

Dărâmați toate stolurile Și nu le lăsați nici traiectoria, Nici umbra.Și smulgeți Toate răsăriturile Și nu lăsați scame de lumină Pe orizont; Nimic să nu împiedice Întunericul

Am vaga senzatie ca ceva Va fi: un cataclism boreal De mari proporții:aurorele vor veni peste noi Precum broastele țestoase Și nu vom mai putea respira De atâta curcubee ce ne vor sparge

Uite, vezi cum răspândești venin? Toate încolăcirile umede și alunecoase Ale șerpilor ție ți le-nchin; Limba lor cu-o ramură aspră Și una albastra Și lungul lor crâncen de oase Sunt dulci

Pe când stăteam în colțul verdelui și mă întrebam de ce SUNT Se pogorî o putere rece și blândă pe frunte tăcându-mi Că răspunsul e-n inversul faptului Și-anume moartea verdelui când NU SUNT

Strânge, cuprinde, aprinde, Constrânge - durere; Desfă, desprinde, închide, Nu plânge - tăcere. Þie însuți, sieți, în sine - ești tu. Și eu mi-s mie la fel: și strâng și cuprind Și aprind și

Ucideți-mă degete, fără milă rupeți din carne; Ucideți-mă ochi, fără milă ardeți orbitele. Ucideți-mă urechi, dați-mi cele mai groaznice urlete; Ucide-mă inimă, oprește-te și-ncheagă-mi

Nu pot crede că voi deschide ochii Și voi vedea Muguri, ramuri, sepale... Muguri, ramuri, petale... Voi putea să-i simt, să-i simt, să-i miros, să-i ating. Să îi gust, să-i ascult, să nu-i

Teama naște poezie Teama de viață, Teama de rău Și de prostie. Mă tem că-s două Și nu sunt trei, Mă tem de patru, Mă tem de ei Și știu că nu-s Și nici nu-i altul. Mă tem de sine, Mă tem

Pentru că am ținut în căușul palmei o fărâmă de rază Am greșit; merit una, două, sute și milioane de ani de- ntuneric; Merit boala-ndoielii, jungherul dorului și patima regretului, Ascunsă-ntr-o

Dușumeaua asta de lemn Are atâtea reflexe Că nici nu știi unde S-a terminat verdele Și a-nceput lemnul. E de-a dreptul umană, A fost odată verde Și-odată a murit Atâta doar c-a fost

A trecut timpul când ne iubeam. Și număr ceasurile: Unu, doi, unu-doi... Până la doisprezece, până la zece sau până la cinci Sau până la câte au mai rămas, Până când timpul va trece de tot Și

A venit primăvara, Dar mie îmi miroase A lemn vechi, a cufăr, A dâmb, a mușchi, a scorbură, A pături, a flori presate, A panglici și a dragoste uitată. Îmi lipesc buzele neîncrezătoare De

În fata mea Un zid anost Alb, fără măsuri precise Zace inert, cu pete mari Cu uși închise, fără rost. Și mă privește La fel de lung La fel de drept Și lenevește. Și eu ma uit Și eu